Treceți la conținutul principal

Postări

Repetitiv

Pornește, te rog, motoarele unei iubiri mecanice. Dereglează-mi toate credințele spunâdu-mi cuvinte pe care le voi uita. Înfige-mi un zâmbet în suflet și lasă-l acolo să-mi înflorească ființa. Voi susține etern că nu am nevoie de dragoste, precum un sărac demn care nu acceptă mila. Lasă-mă să simt că te vreau. Pleacă. Întoarce-te și pleacă iar. Îmi voi plimba palmele pe trupul tău citindu-te în Braille-ul dragostei mele. Am să te văd cum nimeni nu te va mai vedea niciodată. Îți voi arăta poarta dincolo de care vom trăi milenii comprimate în secunde. Nu are nimeni nevoie să oprească timpul, când timpul însuși va deveni singura logică a dragostei noastre mecanice. Putem să ne mințim că am fi nemuritori și să ne facem planuri care să ne verse zâmbete pe buze. Pe buze voi lua toate capitolele existenței tale. Te voi cunoaște atât de bine încât vei fugi. Îți voi citi viața din carta tipărită de privirile tale.  Mecanic, precum un cititor dependent. Lasă-mă să-l deduc pe Tolstoi din spatele…
Postări recente

Poezia care și-a pierdut titlul undeva în ea însăși

Te iubesc invariabil, cât tot universul care este, de altfel, în expansiune. Te iubesc matematic, precis, la virgulă. Sau la virgulă se cheamă că te iubesc literar? Te iubesc cu neologisme, cu arhaisme și aer de munte, cu paronime și antonime. Te iubesc muzical, cu arii, (alt soi de dragoste matematică) cu simfonii și balade. Te iubesc în imagini vii, năvălind erotic, prin mine și, firește, mai ales prin tine. Te iubesc în conflict, în adulter, în greșeală, în lacrimi, în ură, în păcate, în inestetic și-n regret. Te iubesc în tinerețe, în rațiune, în nebunie, în copilărie,
în bătrânețe și-n moarte.

Infatuare

Nu vreau să mai vorbesc despre obiecte; vreau să vorbesc abstract, să fiu poet
inteligent și dibaci. Să simt culorile
în pași de dans contemporan. Să-mi
plesnească violetu-n suflet și-n secundă.
Vreau să gândesc divinitatea și s-o
definesc în cuvinte pompoase.
Voi dovedi sacrul ce-mi picură între idei
și voi lăsa descrierile concrete pentru idioți.
Am zdrobit diferența dintre viitor și trecut
născându-mă și unificând prezentul în mine.
Pălmuiesc moartea și-o împing în necunoscut.
În mine zace istoria umanității și sensul
dintre particule. Eu sunt exteriorul meu și
muzica este arhitectul existenței fericite.
Voi defini dragostea într-un alt cuvânt
care nu există și pe care nu-l voi scrie acum.
Sunt important și privesc dincolo de realitate,
în idealul faptelor care se petrec simultan.
Cunosc haosul și gândesc starea de dinainte
să te naști. Experimentez limitele infinitului
și scuip disprețuitor peste orice semn de întrebare.
Sunt om numai pentru că oamenii mă văd așa,
învelit într-un trup vulgar cu mușchi, …

Un moment din viața micului zburător

Copilul și-a luat zborul, privind în sus. A pornit, pur și simplu, fără să întrebe pe nimeni. Nu avea nevoie de niciun ajutor întrucât zborul este unul dintre cele mai ușoare lucruri pe care le poate face. Pur și simplu zbura. Dacă l-ar fi întrebat cineva cum, n-ar fi știut să explice. Explicațiile sunt oricum plictisitoaaare. Nu vă imaginați un zbor rapid cu vâjâială în urechi; nu era așa. Plutea lin și în fața lui mică universul întunecat, dar deloc înfricoșător, își plimba aștrii de colo până colo. Înaintând pe traseul lui copilul a notat în carnetul de bord curiosul fapt că stelele nu își schimbă dimensiunea pe măsură ce te apropii; rămân mici-mici și îți mângâie fața când treci pe lângă ele. Mii de buline albe și reci îl întâmpinau -calde și reci totodată- în zborul lui fără destinație. -Haide, pe ăsta-l luăm, a zis calm tatăl copilului. Cu gâtul întins în sus, micului zburător i s-a așternut pe fular o crustă de zăpadă albă și proaspătă. Și pe fesul cu dungi de soare, tras bine pe…

N-am apucat să mor

Mi-a zâmbit catastrofal traversând strada. I-am zâmbit înapoi ca un bețiv reverențios ce eram. Cred că aveam douăzeci și trei de ani. Cariile îmi dictau propoziții mari, metafore zdrobitoare, atitudini galante și atingeri ușoare. Ochii ei erau pierduți într-un taifun al dezorientării și al tristeții. Liniștea îi era într-o muzică pe care încă nu o auzise. Femeia nu știa să iubească, așa că am scormonit printre mucuri de țigară și cutii goale de bere, scoțând de acolo copilul să-l las la joacă. Copilul care eram a ieșit schilodit, murdar și bolnav, dintre mormanele de gunoi și s-a blocat în zâmbetul femeii care nu avea habar cum să iubească. Ea l-a văzut și a demarat înapoi în vârtejul vieții ei, întorcându-se de mână cu fetița care fusese. Și ne-am tot jucat de-a mama și de-a tata până când femeia a învățat să iubească. A auzit muzica pe care trebuia s-o audă, a luat fetița și s-au evaporat într-o poveste de dragoste care m-a călcat în picioare. Cu două părți carne și-o parte gunoi, a…

Cer plumburiu (fulgii de nea devin mocirlă)

Haide, dragă cititorule-vorba lui Bulgakov- să vorbim despre ceva. Să vorbim despre orice. Să vorbim despre nimic. Să vorbim despre ce trebuie să învățăm. Să vorbim despre prieteni și petreceri și vome. Despre shot-uri și mojito și mentă frecată. Despre discuții zgomotoase și rânjete seducătoare. Despre erupții de coșuri și puroi. De obicei puroiul este punctul de final al oricărei conversații dintr-un bar. Puroiul este lovitura decisivă acordată tensiunilor sexuale. Dacă ai rostit prea entuziasmat cuvântul cu pricina, la o petrecere, vei atrage priviri dar sigur nu fuți.
Să vorbim despre politică și despre cum Ponta a câștigat alegerile. Da chiar... Cum ar fi fost? Revoluția franceză cu Gavroche murind pe străzi incolore mirosind a praf de pușcă. Frumoase tablouri ne-a mai oferit istoria noastră de pământeni responsabili. Au abuzat, totuși, re roșul ăla sângeriu. Dar, vorba bine cunoscută ”pe-astea le-avem cu, cu astea defilăm” pare să subtitreze perfect situația. A câștigat altcinev…

57

Cerul se albăstrea gradual și avea acum culoarea ochilor lui. Doar câteva zeci de mașini patinau pe străzi, mergând dracul știe unde. Dimineața cu aerul ei rece și umed, aștepta nerăbdătoare pe la geamuri. Era ora la care cei mai mulți oameni se foiau moțăind înveliți în miros de somn. Doar în casele iubitorilor de pisici alergau destrăbălate felinele. În rest, orașul tăcea. Ea era beată și mintea ei încețoșată tot nu tăcea. Imaginile serii precedente i se derulau incontrolabil prin răcoarea matinală. Prezentul se contopea cu trecutul recent în hohote de plâns spontane. Își ștergea ochii și își continua mersul încâlcit, ținându-se cu hotărâre de sticla de vin roșu aproape goală. A patra sticlă de vin, în cazul în care te întrebi, dragă cititorule. Un nou hohot însoțit de retoricul ”de ce morții mă-sii?!” stătea să iasă din gâtlejul uscat al femeii bete care mărșăluia dezorientată în numele dragostei. Se opri în loc și duse sticla la gură, dând-o peste cap și sugând licoarea roșie ca s…