Ionuţ Buruiană

Acesta este un blog de poezie, proză scurtă, dramaturgie şi alte manifestări literare ce-mi aparţin. Oricine are câteva minute la dispoziţie este binevenit să fie părtaş la gândurile şi trăirile pe care le înşiruiesc aici. Să aveţi o viaţă fantastică!

typing...

typing...

duminică, 25 ianuarie 2015

Repetitiv



Pornește, te rog, motoarele unei iubiri mecanice. Dereglează-mi toate credințele spunâdu-mi cuvinte pe care le voi uita. Înfige-mi un zâmbet în suflet și lasă-l acolo să-mi înflorească ființa. Voi susține etern că nu am nevoie de dragoste, precum un sărac demn care nu acceptă mila. Lasă-mă să simt că te vreau. Pleacă. Întoarce-te și pleacă iar. Îmi voi plimba palmele pe trupul tău citindu-te în Braille-ul dragostei mele. Am să te văd cum nimeni nu te va mai vedea niciodată. Îți voi arăta poarta dincolo de care vom trăi milenii comprimate în secunde. Nu are nimeni nevoie să oprească timpul, când timpul însuși va deveni singura logică a dragostei noastre mecanice. Putem să ne mințim că am fi nemuritori și să ne facem planuri care să ne verse zâmbete pe buze. Pe buze voi lua toate capitolele existenței tale. Te voi cunoaște atât de bine încât vei fugi. Îți voi citi viața din carta tipărită de privirile tale.  Mecanic, precum un cititor dependent. Lasă-mă să-l deduc pe Tolstoi din spatele tău gol. Vei umbla dezbrăcată în imaginația mea iar eu voi închide ochii. Mă vei lăsa să-ți ating brațele albe zile în șir. Am să te prind în demența albastră a ochilor mei atunci când nu te voi privi. Îți voi descrie ce-au văzut ochii în care te vei fi împotmolit fără scăpare și-ai să plângi iar eu îți voi săruta lacrimile. Am să-ți beau suferința până vei uita că a durut vreodată. Apoi vei pleca pentru ultima oară și eu voi rescrie aceste rânduri. 

marți, 6 ianuarie 2015

Poezia care și-a pierdut titlul undeva în ea însăși

Te iubesc invariabil,
cât tot universul
care este, de altfel, în expansiune.
Te iubesc matematic, precis,
la virgulă. Sau la virgulă
se cheamă că te iubesc literar?
Te iubesc cu neologisme,
cu arhaisme și aer de munte,
cu paronime și antonime.
Te iubesc muzical, cu arii,
(alt soi de dragoste matematică)
cu simfonii și balade.
Te iubesc în imagini vii,
năvălind erotic, prin mine și,
firește, mai ales prin tine.
Te iubesc în conflict, în adulter,
în greșeală, în lacrimi, în ură,
în păcate, în inestetic și-n regret.
Te iubesc în tinerețe, în rațiune,
în nebunie, în copilărie,

în bătrânețe și-n moarte.

Infatuare

Nu vreau să mai vorbesc despre obiecte;
vreau să vorbesc abstract, să fiu poet
inteligent și dibaci. Să simt culorile
în pași de dans contemporan. Să-mi
plesnească violetu-n suflet și-n secundă.
Vreau să gândesc divinitatea și s-o
definesc în cuvinte pompoase.
Voi dovedi sacrul ce-mi picură între idei
și voi lăsa descrierile concrete pentru idioți.
Am zdrobit diferența dintre viitor și trecut
născându-mă și unificând prezentul în mine.
Pălmuiesc moartea și-o împing în necunoscut.
În mine zace istoria umanității și sensul
dintre particule. Eu sunt exteriorul meu și
muzica este arhitectul existenței fericite.
Voi defini dragostea într-un alt cuvânt
care nu există și pe care nu-l voi scrie acum.
Sunt important și privesc dincolo de realitate,
în idealul faptelor care se petrec simultan.
Cunosc haosul și gândesc starea de dinainte
să te naști. Experimentez limitele infinitului
și scuip disprețuitor peste orice semn de întrebare.
Sunt om numai pentru că oamenii mă văd așa,
învelit într-un trup vulgar cu mușchi, oase
și grăsime.
Eu sunt Tu și toți care-au fost
vreodată pe-aici. Exist în ce nu există încă, 
văd sensul universului închizând ochii
și bând arogant un pahar cu apă rece.

Un moment din viața micului zburător

Copilul și-a luat zborul, privind în sus. A pornit, pur și simplu, fără să întrebe pe nimeni. Nu avea nevoie de niciun ajutor întrucât zborul este unul dintre cele mai ușoare lucruri pe care le poate face. Pur și simplu zbura. Dacă l-ar fi întrebat cineva cum, n-ar fi știut să explice. Explicațiile sunt oricum plictisitoaaare. Nu vă imaginați un zbor rapid cu vâjâială în urechi; nu era așa. Plutea lin și în fața lui mică universul întunecat, dar deloc înfricoșător, își plimba aștrii de colo până colo. Înaintând pe traseul lui copilul a notat în carnetul de bord curiosul fapt că stelele nu își schimbă dimensiunea pe măsură ce te apropii; rămân mici-mici și îți mângâie fața când treci pe lângă ele. Mii de buline albe și reci îl întâmpinau -calde și reci totodată- în zborul lui fără destinație.
-Haide, pe ăsta-l luăm, a zis calm tatăl copilului.
Cu gâtul întins în sus, micului zburător i s-a așternut pe fular o crustă de zăpadă albă și proaspătă. Și pe fesul cu dungi de soare, tras bine peste urechi, se așezase o echipă de fulgi să se odihnească după lungul drum de la nor până la înger. Din cer până-n asfalt, vântul blajin de iarnă bălăngănea haotic perdeaua invizibilă cu buline albe. Atât de prins în periplul său aerian, micul zburător a uitat că își lăsase mânuța dreaptă în grija tatălui său care, văzând autobuzul, pornise către bordura acoperită de o mască groasă de gheață. Pornise și el, mic și hăbăuc cum era, urmând mâna părintească transformată în lesă din carne, oase, tendoane și mănuși  negre, țesută cu dragoste. Transa zborului nu a fost izgonită de avertismentul bărbatului și acum copilul mergea și zbura simultan. Asemenea scamatorii pot fi realizate rareori și doar de aceia mai înzestrați dintre noi. Pe măsură ce tatăl său pășea pe prima treaptă a autobuzului, micuțul, pășind pe bordură, a trăit senzația preșului tras de sub picioare, fiind proiectat într-un alt zbor, mult mai palpitant. Și-așa, atârnând prin aer într-o poziție caraghioasă, asigurat de mâna tatălui calm, micul zburător și-a făcut intrarea în autobuz, unde a aterizat în siguranță. La nici trei secunde după aterizare, copilul, căutând demn, se prinse cu mânuța stângă de bara galbenă, debarasându-se nonșalant de mâna tatălui preocupat să-și scoată biletul din portofel. Închizând un ochi, pentru a-și fixa privirea printre cele două bare paralele fixate pe ușa pufnitoare, micul zburător în repaos, privea marii zburători care-și continuau zborul spre Dumnezeu.



duminică, 4 ianuarie 2015

N-am apucat să mor

Mi-a zâmbit catastrofal traversând strada. I-am zâmbit înapoi ca un bețiv reverențios ce eram. Cred că aveam douăzeci și trei de ani. Cariile îmi dictau propoziții mari, metafore zdrobitoare, atitudini galante și atingeri ușoare. Ochii ei erau pierduți într-un taifun al dezorientării și al tristeții. Liniștea îi era într-o muzică pe care încă nu o auzise. Femeia nu știa să iubească, așa că am scormonit printre mucuri de țigară și cutii goale de bere, scoțând de acolo copilul să-l las la joacă. Copilul care eram a ieșit schilodit, murdar și bolnav, dintre mormanele de gunoi și s-a blocat în zâmbetul femeii care nu avea habar cum să iubească. Ea l-a văzut și a demarat înapoi în vârtejul vieții ei, întorcându-se de mână cu fetița care fusese. Și ne-am tot jucat de-a mama și de-a tata până când femeia a învățat să iubească. A auzit muzica pe care trebuia s-o audă, a luat fetița și s-au evaporat într-o poveste de dragoste care m-a călcat în picioare.
Cu două părți carne și-o parte gunoi, alternativele erau puține. Mă aflam exact în sensul degradării. Eu eram sensul degradării. Vedeam înțelesurile cuvântului prin mine însumi, cadavru viu al unei vieți în care a dictat hazardul. Mă aflam în pragul unei uși dincolo de care, într-o sală încăpătoare, stătea expus trecutul meu iremediabil. Opera de artă care ajunsesem; maestrul propriei mizerii. Artistul gunoaielor, muza diavolului. În sala ce găzduia expoziția trecutului meu, am avut prilejul să contemplu asupra mai multor lucrări sculptate în piatra moale a inconștienței. Deasemenea am putut întrezări și sculpturi în prostie, în suficiență sau în aroganță. Opere de artă al căror înțeles îl purtam cu mine ori de câte ori mergeam să-mi cumpăr țigări sau alte alimente. La ieșirea din sală era așezat un cazan imens de aur, pe jumătate plin cu vomă. Gravitația s-a evaporat pentru câteva secunde și tălpile mele s-au desprins de plăcile de marmură; mă vedeam plutind incontrolabil către cazanul cu vomă. De la înălțimea la care eram, vedeam și cea mai amplă dintre expuneri: o lucrare grotescă de dimensiuni copleșitoare sculptată în piatra răutății pure.
Ca și când un deget divin a apăsat pe un buton, gravitația și-a reintrat în drepturi și eu îmi primeam botezul tinereții mele. Pe măsură ce voma îmi mânca gambele și apoi torsul, sala trecutului meu se pulveriza în propria-mi memorie. Cumva știam că n-am să mai văd niciodată acele lucrări. M-a înghițit cazanul de aur sugându-mi trupul către măruntaiele lui. Era o dimineață fantastică și eu încercam să nu mă înec în voma galben-verzuie care îmi intra în nas, în urechi și care îmi ardea pielea. Era crepusculul vieții mele; forțe nebănuite mă întorceau în toate felurile și-mi mutau picioarele în locul mâinilor și urechile în locul penisului. Bucăți de carne și oase se tot învârteau în dreptul ochilor mei și realizam în timp ce-mi simțeam carnea arzând că erau propriile mele oase. Am vomat și eu în tot vârtejul ăla. Am urlat neputincios și-am cerut îndurare. Am plâns și am urinat pe mine de frică. N-aveam altceva decât să mă las. M-am lăsat luat de tot ce trebuia să mă ia și-am început să râd cu poftă.
Din fericire, jocul gravitației nu încetase. Am simțit cum o energie bizară mă ridică de ceafă în sus, ca pe un pui firav de pisică. Când picioarele mele au trecut de buza cazanului gravitația a intrat din nou în joc și m-am prăvălit pe marmura rece, absolut extenuat. Am ridicat privirea și sala în care era oferit privirilor trecutul meu, nu mai avea nicio lucrare expusă. Doar un scaun în mijloc și câteva blocuri de pietre necunoscute. Cu greu m-am prins cu mâinile de marginea cazanului de aur și m-am uitat înăuntru să văd încă o dată iadul de unde scăpasem. Cazanul era acum plin cu apă curată și rece ca diminețile munților. Mi-am spălat fața și capul; auzeam cântând picăturile care îmi fugeau prin barbă înapoi în cazan. Am mers în sală, m-am așezat pe scaun gol pușcă -cum eram- și am început să gândesc.

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Cer plumburiu (fulgii de nea devin mocirlă)


Haide, dragă cititorule-vorba lui Bulgakov- să vorbim despre ceva. Să vorbim despre orice. Să vorbim despre nimic. Să vorbim despre ce trebuie să învățăm. Să vorbim despre prieteni și petreceri și vome. Despre shot-uri și mojito și mentă frecată. Despre discuții zgomotoase și rânjete seducătoare. Despre erupții de coșuri și puroi. De obicei puroiul este punctul de final al oricărei conversații dintr-un bar. Puroiul este lovitura decisivă acordată tensiunilor sexuale. Dacă ai rostit prea entuziasmat cuvântul cu pricina, la o petrecere, vei atrage priviri dar sigur nu fuți.
Să vorbim despre politică și despre cum Ponta a câștigat alegerile. Da chiar... Cum ar fi fost? Revoluția franceză cu Gavroche murind pe străzi incolore mirosind a praf de pușcă. Frumoase tablouri ne-a mai oferit istoria noastră de pământeni responsabili. Au abuzat, totuși, re roșul ăla sângeriu. Dar, vorba bine cunoscută ”pe-astea le-avem cu, cu astea defilăm” pare să subtitreze perfect situația. A câștigat altcineva, dar pe Ponta se pare că-l cunosc mai mulți oameni. În fine, politica-i un subiect prea soios ca să încercăm o oarecare apropiere.
Să vorbim despre superficialitatea mlăștinoasă în care rămân împotmolite ideile geniale, respectul și vederea. Să vorbim despre haine de firmă croite cu măiestrie de asiatici. Să vorbim despre conspirații și Mâna aceea -de oameni, evident- care ghidează umanitatea, mutând cu ușurința cu care poți pierde un pion. Să vorbim despre somități și imagine. Să vorbim despre economie, despre piața de fețe. De fapt, despre piața de oameni expuși pe facebook. Unele figuri -privilegiații, aleșii lui Dumnezeu- vând mai bine. Să vorbim despre texte scrise cu degetul pe un ecran în ritm de dragoste, sau evenimente banale, sau de despărțire. Să vorbim despre manele și epifanii. Să vorbim despre sinucigașii care ning de la balcoane. Albert Einstein zicea, în cartea lui de citate, că în cădere omul nu își simte propria greutate. Nu știu exact ce înseamnă asta, dar parcă zice ceva.
Sau vreți să vorbim, poate, despre cafea și proprietățile ei. Despre aroma cafelei care parcă sculptează zâmbete pe fețele preopinenților. Într-o conversație pot fi doi preopinenți?
Să vorbim despre schizofrenie și despre minți în care zac săli întregi de spectatori. Să vorbim despre iluzii și despre viață. Aer. Apă. Cuvinte. Dacă apa este viață și iluziile fac parte această viață, iluziile conțin apă? Conțin lacrimi și bocete interminabile. Secunde sau minute sau secole întregi, chiar, conțin deja grimasele îndrăgostiților spasmodici. Imprimate în istorie, dacă putem spune așa. Iată și un capitol al istoriei care este pictat cu prea mare transparență. Poate istoria ar fi fost mai favorabilă oamenilor dacă ar enunța o pictură mai opacă și cu mai puțin sânge. Adevărul manualelor în mintea umană este incontestabil. Manualele de istorie ne sugerează că este în regulă și că situația încă-i sub control. Spun ”ne sugerează” pentru că trăim într-o lume în care nu te obligă absolut nimeni să înveți ceea ce nu-ți place.
Vive la France!

57


Cerul se albăstrea gradual și avea acum culoarea ochilor lui. Doar câteva zeci de mașini patinau pe străzi, mergând dracul știe unde. Dimineața cu aerul ei rece și umed, aștepta nerăbdătoare pe la geamuri. Era ora la care cei mai mulți oameni se foiau moțăind înveliți în miros de somn. Doar în casele iubitorilor de pisici alergau destrăbălate felinele. În rest, orașul tăcea.
Ea era beată și mintea ei încețoșată tot nu tăcea. Imaginile serii precedente i se derulau incontrolabil prin răcoarea matinală. Prezentul se contopea cu trecutul recent în hohote de plâns spontane. Își ștergea ochii și își continua mersul încâlcit, ținându-se cu hotărâre de sticla de vin roșu aproape goală. A patra sticlă de vin, în cazul în care te întrebi, dragă cititorule. Un nou hohot însoțit de retoricul ”de ce morții mă-sii?!” stătea să iasă din gâtlejul uscat al femeii bete care mărșăluia dezorientată în numele dragostei. Se opri în loc și duse sticla la gură, dând-o peste cap și sugând licoarea roșie ca sângele în speranța că-i va îneca puterea de-a gândi. Deși picioarele-i erau moi și nehotărâte, mintea se încăpățâna să rememoreze palma lui grea și dinții albi ce-i străluceau printre țipete. Valul de emoție i-a urcat din piept în gât și din gât i-a injectat lacrimi prin ochi iar hohotul inevitabil, de neoprit s-a lăsat cântat grotesc de acel ”de ce morții mă-sii?!” Era ea singură pe stradă, pe trotuar, printre clădiri mastodont, atât de mică și neputincioasă. Spatele i se încovoia de durere, apoi se îndrepta și trăgea aerul cu disperare, simțind că se sufocă. Și iar o micea durerea aia copleșitoare și-și ducea la piept mâna care nu ținea vinul, încercând să calmeze locul care durea aproape de imposibil. Într-un final s-a lăsat pe vine încercând să se calmeze. Blocurile dimprejur, cu reclamele lor la sucuri și servicii de telefonie, semănau cu niște roboți paralelipipedici care se roteau râzând draconic. După ce-și mai potoli hohotul porni mai departe pe drumul ei fără destinație. Plânsul delirant îi mai limpezise mintea și, aerul proaspăt pe care-l trase adânc în piept, îl dăduse afară cu un oftat sarcastic urmat de un râs dement care voia să acopere vorbele lui din amintirea ei: ”pentru că ești proastă, de-aia. Pleacă! Dispari și trage-ți mucii-n altă parte. Mori!”. Și-a râs mult timp împleticindu-se în proprii pași care virau incontrolabil în direcții greu de prezis. Vântul rece îi zgâria pielea de pe spatele transpirat. Ajunsă în fața unui semafor roșu ca iadul, se trântise extenuată cu fundul pe bordură, simțindu-și picioarele secate de energie. După ce a băut și ultima gură de vin, a așezat grijuliu sticla în dreapta ei, șoptindu-i ghidușă să stea cuminte și râzând de propriul gest caraghios. Îi era al naibii de rău și de frig și-și încrucișa brațele, băgânu-și capul în piept. Gemea prelung și postavul roșu al paltonului era murdar de pământ pe brațul drept și pe șold, de la o căzătură anterioară. Începuse să se bâțâie de la dreapta la stânga în timp ce mașinile se înmulțeau pe străzi. Imaginile deveneau neclare și sunetele îi picurau în minte ca o pictură abstractă. Într-un final s-a culcat încetișor pe partea dreaptă și ațipi, acolo pe trotuarul din fața trecerii de pietoni, cu gândul la sigurul lucru clar din viața ei: el.

***

El avea cincizeci și șapte de ani și ea îi mirosise pentru prima oară pielea când avea cincizeci și unu. Avea ochii albaștri și nu mai visa de multă vreme. Fusese căsătorit și avea copii. Ea, care dormea acum în fața trecerii de pietoni, nu știa câți. Călătorea mult. Muncea mult. Tăcea mult. Futea mult. Se îmbrăca bine. Era în formă.
Îi luase mințile într-o zi în care ea, proaspăt ieșită de pe băncile facultății stătea la masa unei cafenele. Căuta de muncă, sorbind un cappuccino și scrollând după locuri de muncă. El intră, bine clădit, împachetat într-o geacă de piele care-i venea excelent, cu privirea limpede și părul grizonat și se așeză direct la masa ei. Ea și-a ridicat privirea și-a gândit răspicat: ”ce căcat vrea acest bătrân”, gând placat de un altul care spunea că bătrânul nu arăta rău deloc. El a comandat un ristretto și o apă minerală. Își rula țigări. O privea calm, fără a avea aerul unui obsedat. Creea tensiune. Ea se fâstâcea și i se părea că fiecare gest pe care-l face este penibil. Nu au scos o vorbă. El era relaxat și se comporta de parcă se cunoșteau de atât de multă vreme încât vorbele erau futile. Ea fierbea, era de-a dreptul surescitată. Aștepta un prim cuvânt. Aștepta ceva, orice care să o scoată din starea dementă de disconfort. Preț de cinci secunde avusese controlul. Acum, pe măsură ce timpul trecea, nu știa dacă să-l înjure sau să-i vorbească, sau să sară pe el, dar înclina mai mult spre a treia variantă. După treizeci și nouă de minute chinuitoare el merse la bar, își achită nota și ieși. Ea a spus un „Ce?!” îndignat și aproape mut, a tras aer în piept și a încercat să mai caute vreun job pe vreun site. Câteva secunde mai târziu, fără să știe de ce, era în afara cafenelei, cu puloverul ei de lână roz pal cu dungi gri, căutându-l pe el din priviri. El se îndepărta prin șuvoiul de oameni. Nu se grăbea. Intuia că va mai bea un ristretto. A mai băut un ristretto, ea un latte. Au vorbit dar conversația a lăsat-o mai nelămurită decât tăcerea dinainte. El era amabil și evaziv. Ea turba. Au plecat împreună. Seara beau vin roșu și ea era tot mai intrigată. În neputința de a afla orice, s-a urcat pe el, și-a înfipt buzele cărnoase în gâtul lui, simțindu-i mirosul năucitor. El a tras aer în piept, și-a controlat fiorul pe care-l mai simțise de multe ori și a dat-o jos ca pe-un copil care se urcă pe scaun să fure dulciuri din raft. N-au făcut sex atunci, dar au făcut de multe ori după aceea. El avea cincizeci și unu de ani. Ea nu avusese niciodată nimic.
El i-a dat tot, dar să nu ne gândim, vă rog, la sensul limitat al sintagmei. Lângă el, ea a devenit femeie. Și ce femeie! A iubit-o, poate. Ea l-a adorat.
În seara dinaintea celor patru sticle de vin, după șase ani, ea a crezut că i-a luat tot. El, văzându-și bătrânețea venind, înțelept și frumos cum era, a lăsat-o să plece. Ea nu va înțelege niciodată. Poate că ar fi înțeles dacă somnul de pe bordură nu s-ar fi transformat într-o pneumonie care, două luni mai târziu, sub refuzul tratamentului, s-a transformat în moarte.

El va muri singur peste douăzeci și doi de ani. Dar astăzi este împăcat; a luat cea mai lipsită de egoism decizie pe care ar fi putut-o lua. Acum, dimineața cu aerul ei rece și umed îl privește învelit până la brâu cu pilota pe care ea a cumpărat-o într-o zi de septembrie colorată cu copii  care urlau descreierați și fericiți în curțile școlilor. Ar fi vrut și ea un copil.