Treceți la conținutul principal

TRILOGIA IUBIRII CÂT TOATE ZILELE MELE

O iubire cât toate zilele mele.

Învolburate-s sufletele noastre.

De sub valuri de simţiri

Răsar uneori ,,mici” ciondăneli.


Alte valuri le pitesc grijuliu

Şi iar suntem întortochiaţi

Deasupra drumurilor fireşti.


Firescul lor nu e al nostru

Şi al nostru firesc e nebunie pentru ei

Linia comună dintre percepţii nu există.


Vinul ne-ascunde ruşinea şi suntem liberi.

Aburii din creier ne-nceţoşează raţiunea

Şi ne pierdem unul în altul.


Mi-e teamă că-ntr-o zi nu am să mă mai găsesc

Nici prin tine nici pe-aici; nicăieri.

Dar atunci voi şti că sunt totuşi la tine, undeva.


,,Casa ta e aici, în braţele mele”,

Mi-ai spus odată... în disperarea

rătăcirii o licărire mă va aduce la tine.


Şi-atunci n-ai să mai fii tu, ai să fii a altuia.

Şi-am să sufăr şi-am să mă zvârcolesc

În nătângile capcane ale geloziei.


Neputinţa îmi va fractura logica

Şi, copil cum sunt, nu voi înţelege

De ce. De ce este cum nu vreau?


Plăgile vor fi adânci, ştiu bine.

Egoismul mi le va adânci şi mai tare.

Apoi răutatea le va face incurabile.


Şi-am să mor într-un târziu,

După ce voi fi făcut multe lucruri.

Dar tu vei fi aici mereu.


Te voi purta întotdeauna într-un buzunăraş

Din sufletul meu. Şi-am să te-ador

Pentru miliarde de întamplări nepreţuite.



O iubire cat toate zilele mele II

De mână păşim peste lume

Păşim peste oameni, peste idei

Peste ştiri stupide şi peste noi.


De mân-am păşit într-o lume colorată

Pictori nebuni, avem doar paleta

De culori a sufletelor noastre.


Şi niciun curcubeu din lume

N-are culori atât de frumoase.

Şi niciun cer n-are soare atat de strălucitor.


Şi erau doar mâinile noastre care se ţineau strâns

Şi erau doar paşii noştri încurcaţi

De marea emoţie a dragostei.


Împotmoliţi la fiecare pas şi pierduţi

În săruturi interminabile

Când toată lumea din jur dispare.


Când ne sărutam nu mai exista nimic

Nici noi, nici ei nici copaci nici nimic.

Existau doar două perechi de buze frumoase.


Lucrurile reîncepau să existe când nu ne mai sărutam.

Şi-atunci, în beţia necunoscutului

Mergeam mai departe buimaci şi nebuni.


Flauturi şi vioare şi pianine divine.

Ne cântau iubrea şi ne-necau în frumos.

Este magnifică doina asta unică a noastră.


Braţele necruţătoare ale monotoniei

Ne-au apucat şi pe noi. Acum nu mai este aşa.

Acum mă doare lipsa de întâmplări.


Acum mă doare lipsa culorilor,

Lipsa conversaţiilor inutile, lipsa fanfarelor cereşti,

Lipsa lipsei lumii atunci când ne sărutăm.


Ne-ndreptăm spre un mişel şi dureros

,,la revedere”. O să sărim împreună,

De-odată într-un bazin imens cu... nimic.



O iubire cât toate zilele mele III

Ei bine... mă simt de parcă s-a sfârşit.

Aşa-i mai greu, mai puţin, mai crud

Decât înainte, draga mea.


,,Fără tine-i” o formulare stupidă,

Căci sunt cu tine mereu, şi esti aici cu mine

În fiecare centimetru cub de aer.


În fiecare centimetru cub din mine

În fiecare centimetru cub din toate

În fiecare centimetru cub din gând


Doare fiecare secundă în care nu mă suni

Şi doare fiecare clipă în care închid ochii

Şi eşti aici, pe interiorul pleoapelor mele.


Nu ştiu ce maestru divin te-a pictat

Aici, atat de aproape de mine încât

Parcă eşti în capul meu, în creierul meu.


Bine... asta-i altă discuţie, eşti cu adevărat

În fiecare sertăraş pe care îl deschid din

Creieraşul meu. Nu înteleg cum eşti în toate.


Ce entitate nedreaptă te-a băgat în toate,

Dar absolut toate lucrurile pe care le văd, le aud

Le ating, le gust, le simt, le gândesc sau nu?


La acest sfârşit trist mă întreb

Cât va dura sevrajul ăsta incontrolabil.

De câte ori gândul mi te va mai injecta în vene?


Am o stivă de sentimente şi o canistră

De iubire foarte, foarte inflamabilă.

Mă întreb dacă să le dau foc sau nu...


Cine dracului are nevoie de un suflet scrum?
Cine dracului are nevoie de mine gol?
Cine dracului are nevoie de un suflet cu arsuri de gradul cinci?


Am să le păstrez pe toate aici, cu mine.

Le pun într-un sertar cu amintiri

Şi le vor acoperi inevitabil pe toate celelalte.


Am să te ţin cu mine pentru eternitate;

Am să te port în fiecare loc în care mă voi purta.

Am să am mereu cu mine o Întâmplare.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Repetitiv

Pornește, te rog, motoarele unei iubiri mecanice. Dereglează-mi toate credințele spunâdu-mi cuvinte pe care le voi uita. Înfige-mi un zâmbet în suflet și lasă-l acolo să-mi înflorească ființa. Voi susține etern că nu am nevoie de dragoste, precum un sărac demn care nu acceptă mila. Lasă-mă să simt că te vreau. Pleacă. Întoarce-te și pleacă iar. Îmi voi plimba palmele pe trupul tău citindu-te în Braille-ul dragostei mele. Am să te văd cum nimeni nu te va mai vedea niciodată. Îți voi arăta poarta dincolo de care vom trăi milenii comprimate în secunde. Nu are nimeni nevoie să oprească timpul, când timpul însuși va deveni singura logică a dragostei noastre mecanice. Putem să ne mințim că am fi nemuritori și să ne facem planuri care să ne verse zâmbete pe buze. Pe buze voi lua toate capitolele existenței tale. Te voi cunoaște atât de bine încât vei fugi. Îți voi citi viața din carta tipărită de privirile tale.  Mecanic, precum un cititor dependent. Lasă-mă să-l deduc pe Tolstoi din spatele…

Poezia care și-a pierdut titlul undeva în ea însăși

Te iubesc invariabil, cât tot universul care este, de altfel, în expansiune. Te iubesc matematic, precis, la virgulă. Sau la virgulă se cheamă că te iubesc literar? Te iubesc cu neologisme, cu arhaisme și aer de munte, cu paronime și antonime. Te iubesc muzical, cu arii, (alt soi de dragoste matematică) cu simfonii și balade. Te iubesc în imagini vii, năvălind erotic, prin mine și, firește, mai ales prin tine. Te iubesc în conflict, în adulter, în greșeală, în lacrimi, în ură, în păcate, în inestetic și-n regret. Te iubesc în tinerețe, în rațiune, în nebunie, în copilărie,
în bătrânețe și-n moarte.

Infatuare

Nu vreau să mai vorbesc despre obiecte; vreau să vorbesc abstract, să fiu poet
inteligent și dibaci. Să simt culorile
în pași de dans contemporan. Să-mi
plesnească violetu-n suflet și-n secundă.
Vreau să gândesc divinitatea și s-o
definesc în cuvinte pompoase.
Voi dovedi sacrul ce-mi picură între idei
și voi lăsa descrierile concrete pentru idioți.
Am zdrobit diferența dintre viitor și trecut
născându-mă și unificând prezentul în mine.
Pălmuiesc moartea și-o împing în necunoscut.
În mine zace istoria umanității și sensul
dintre particule. Eu sunt exteriorul meu și
muzica este arhitectul existenței fericite.
Voi defini dragostea într-un alt cuvânt
care nu există și pe care nu-l voi scrie acum.
Sunt important și privesc dincolo de realitate,
în idealul faptelor care se petrec simultan.
Cunosc haosul și gândesc starea de dinainte
să te naști. Experimentez limitele infinitului
și scuip disprețuitor peste orice semn de întrebare.
Sunt om numai pentru că oamenii mă văd așa,
învelit într-un trup vulgar cu mușchi, …