Treceți la conținutul principal

Pagină de roman (Fular verde sau Toamna are gust de fericire)


Pagină de roman - Fular verde sau Toamna are gust de fericire

După o noapte colorată dubios de un vis cel puţin năstruşnic, a urmat o zi plăcută într-o companie virtuală excelentă. Nimic nemaipomenit până acum, dar eroul nostru, urma să trăiască una dintre cele mai fascinante experienţe ale vieţii sale.
În jurul orei 17:30 se îmbracă în fugă şi iese din casa prietenilor săi la care înnoptase decizând înainte de ieşirea din scară – nefiind un împătimit al rubricii meteo - că va opta pentru o plimbare pe jos către gara oraşului în care locuieşte. O sumedenie de nori, viitori camarazi de drum îl asteptau morocănosi deasupra clădirilor inconjurătoare. O stare neobişnuită s-a instalat în mintea tânărului erou de ocazie pornit deja printre bălţile din asfaltul crăpat care îi făceau mersul, în ocolirea lor să pară un dans urban dictat de muzica picăturilor de ploaie. Într-o intersecţie pe care din pură întâmplare am s-o numesc aici Icil, băiatul se opreşte brusc realizând un lucru fantastic. Venea din restul vieţii lui însă, pentru prima oară pe parcursul actualei existenţe pur şi simplu nu trebuia să ajungă nicăieri. Aşa că a decis să ramană pe asfaltul umed bucurându-se dinainte de minunăţia pe care a anticipat-o. Spectacolul natural se desfăşura parcă numai pentru el: rafale neastâmpărate de vânt făceau pomii să danseze într-un sincron în care coroanele lor se mişcau bezmetic scuturându-şi obraznic picăturile de ploaie de jur împrejur. Semafoarele atârnate deasupra şoselei dansau şi ele bălăngănindu-se nepăsător deasupra maşinilor, numărându-şi secundele de dans. Dans roşu, dans verde, dans roşu, dans verde; ici-colo o pauză aparentă de suc portocaliu.
- Nu te supăra, ai cumva o ţigară? Ţi-o plătesc!
Un fes dezordonat aşezat pe capul unui bărbat trecut parcă prin toate trăirile pe care le poate experimenta un om acoperea acum dansul roşu de 32 de secunde al semaforului.
- Sigur. Dar nu vreau niciun ban. Urechile tânărului au imobilizat colţurile gurii acestuia într-un zâmbet interminabil de copil.
- Mulțumesc frumos.
Mersul legănat al bărbatului trecut bine de prima tinereţe parea fascinant prin ploaia inversă pe care vântul o creea din băltoacele de pe asflat. Ploua de jos în sus sub formă de perdea magică de picături perene.
Dans verde, acum. Reclamele din panoul publicitar au ieşit înnebunite de mascarada apoasă de octombrie, dornice să salute asaltul norilor plimbăreţi. S-au încins, legate fiind doar cu o ultima sârmă de panou, într-o horă a dansului publicitar.
- N-ai cumva şi un foc?
Cu aceiaşi amabilitate nefirească pentru miniaturalul cataclism, tânărul îi oferă domnului cu ochii caprui şi riduri adânci de expresie bricheta sa galbeno-verde. Vântul ghiduş stinge de fiecare dată flacăra brichetei făcând zadarnice încercările domnului, dar concentrând atenţia înfofolitului erou de ocazie asupra unghiilor mari de la mâinile acoperite până mai sus de încheieturi de manecile unei geci negre, ponosite. Oferindu-şi ajutorul, junele îl trage pe domnul fumător cu unghii negre si privire înţeleaptă într-un ungher în care vântul nu îndraznea să bata şi îi aprinde, râzând copilăros, ţigara. Fericirea inexplicabilă a tânărului îi ţâşnea prin toţi porii şi era demascată de toate reacţiile acestuia.
- Mulţumesc frumos! Dacă ai fi stat în alt oraş ne-am fi împrietenit. Ai un suflet bun.
Cuvintele tanarului au fost răpite de simplitatea cu care domnul cu mers leganat i-a spus vorbele astea aberant de măgulitoare.
Dans roşu. Teneşii din pânză ai băiatului s-au udat în formă de capete de spectatori intr-o sală de teatru. Partea întunecată, de la bază era parte din public, iar partea înca uscată dinspre limba pantofului părea o sală de teatru luminată, în plin spectacol. Spectacolul picioarelor lui care l-au dus în spectacolul ăsta natural.
18:16 minute. “Cel mai frumos 18:16 din viaţa mea” îşi spune băiatul. Stâlpii de iluminat simt minunăţia ce se petrece afară şi îşi aprind timizi luminile gălbejite oglindindu-le în asfaltul umed. Pietoni grăbiţi traversau pe toate părţile intersecţiei, feţele morocănoase privindu-l mirate pe cel care, pironit în rafala aia naturală râdea în hohote de bucurie. Un amic trece pe lângă copilarosul erou de ocazie, îl salută şi fuge mai departe speriat de atat de inofensiva ploaie. Vântul a purtat într-una din rafalele sale vorbele tânărului fascinat către prietenul lui: “De ce alergi? Nu te grabi! E frumos afară!”. O altă rafală de vânt aduse cu ea răspunsul pe un ton prietenos al amicului galopant: “Eşti nebun la cap!”
Spectacolul s-a terminat. Lumina s-a stins pe încălţămintea înfofolitului vesel, sau într-o exprimare mai puţin metaforică, teneşii lui erau uzi leoarcă,însă nu-i păsa; primul gând la constatarea picioarelor ude a fost că va veni un moment în care nu vor mai fi ude, însă nimeni şi nimic acum n-ar putea să-l facă în acel moment să-şi dorească să se lepede de urmele sursei fericirii lui deja cosmice.
O oră. O oră în care simţurile tânărului s-au unit în crearea unui sentiment chatarctic, în creearea unei stări nemaipomenite, în acel loc, în acea intersecţie în care toată natura zburda, în care ploaia a pus oraşul în mişcare în care maşinile s-au inmulţit animând atmosfera cu ştergătoarele lor dansatoare, în care larma naturală i s-a infiltrat în sânge sub formă de fericire. Paşii joviali ai domnişorului se îndreaptă acum spre gară, storcând cu fiecare pas apa din teneşii-sală de spectacol. El nu va uita asta. Pe scaunul tapiţat al autobuzului, tânărul îsi priveşte reflexia în geamul brăzdat de picături de ploaie. Bretonul umed, lipit de frunte, ochii mijiti şi buzele frumos conturate, toate sudate intr-un zâmbet de gratitudine pentru toamnă, pentru vânt, pentru norii întunecaţi şi pentru echipa de dansatori însufleţiti de spiritul dinamitat al haosului de octombrie. Cumva asta a fost ora lui, ora în care întreg universul şi-a catalizat energiile în direcţia tânărului visător cu fular verde.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Repetitiv

Pornește, te rog, motoarele unei iubiri mecanice. Dereglează-mi toate credințele spunâdu-mi cuvinte pe care le voi uita. Înfige-mi un zâmbet în suflet și lasă-l acolo să-mi înflorească ființa. Voi susține etern că nu am nevoie de dragoste, precum un sărac demn care nu acceptă mila. Lasă-mă să simt că te vreau. Pleacă. Întoarce-te și pleacă iar. Îmi voi plimba palmele pe trupul tău citindu-te în Braille-ul dragostei mele. Am să te văd cum nimeni nu te va mai vedea niciodată. Îți voi arăta poarta dincolo de care vom trăi milenii comprimate în secunde. Nu are nimeni nevoie să oprească timpul, când timpul însuși va deveni singura logică a dragostei noastre mecanice. Putem să ne mințim că am fi nemuritori și să ne facem planuri care să ne verse zâmbete pe buze. Pe buze voi lua toate capitolele existenței tale. Te voi cunoaște atât de bine încât vei fugi. Îți voi citi viața din carta tipărită de privirile tale.  Mecanic, precum un cititor dependent. Lasă-mă să-l deduc pe Tolstoi din spatele…

Poezia care și-a pierdut titlul undeva în ea însăși

Te iubesc invariabil, cât tot universul care este, de altfel, în expansiune. Te iubesc matematic, precis, la virgulă. Sau la virgulă se cheamă că te iubesc literar? Te iubesc cu neologisme, cu arhaisme și aer de munte, cu paronime și antonime. Te iubesc muzical, cu arii, (alt soi de dragoste matematică) cu simfonii și balade. Te iubesc în imagini vii, năvălind erotic, prin mine și, firește, mai ales prin tine. Te iubesc în conflict, în adulter, în greșeală, în lacrimi, în ură, în păcate, în inestetic și-n regret. Te iubesc în tinerețe, în rațiune, în nebunie, în copilărie,
în bătrânețe și-n moarte.

Infatuare

Nu vreau să mai vorbesc despre obiecte; vreau să vorbesc abstract, să fiu poet
inteligent și dibaci. Să simt culorile
în pași de dans contemporan. Să-mi
plesnească violetu-n suflet și-n secundă.
Vreau să gândesc divinitatea și s-o
definesc în cuvinte pompoase.
Voi dovedi sacrul ce-mi picură între idei
și voi lăsa descrierile concrete pentru idioți.
Am zdrobit diferența dintre viitor și trecut
născându-mă și unificând prezentul în mine.
Pălmuiesc moartea și-o împing în necunoscut.
În mine zace istoria umanității și sensul
dintre particule. Eu sunt exteriorul meu și
muzica este arhitectul existenței fericite.
Voi defini dragostea într-un alt cuvânt
care nu există și pe care nu-l voi scrie acum.
Sunt important și privesc dincolo de realitate,
în idealul faptelor care se petrec simultan.
Cunosc haosul și gândesc starea de dinainte
să te naști. Experimentez limitele infinitului
și scuip disprețuitor peste orice semn de întrebare.
Sunt om numai pentru că oamenii mă văd așa,
învelit într-un trup vulgar cu mușchi, …