Treceți la conținutul principal

Razboinicul pescar


În altă viaţă ştiu sigur că am fost soldat
şi m-am bătut şi m-am luptat;
unde dadeam cu barda - vai şi-amar.
În viaţa asta sunt pescar.

Am prins azi un peşte în cârlig.
Mă uit la el, mă ia cu frig:
ştiu sigur că e un duşman de-al meu
pe care l-am bătut eu rău.

Îl recunosc după privirea crudă.
Ciudat e că l-am prins cam fără trudă.
E suparat, se zbate ca-n razboi
când l-am răpus pe el şi încă doi.

-De data asta, tot de mâna mea;
dar nu cu barda, ci cu undiţa.
Îl iau şi-l duc acasă să-l gătesc
îmi fac un borş din ăla pescăresc.

Direct din borş, duşmanul mă priveşte
şi-i necăjit că s-a născut doar peşte,
şi nici acum n-are să se răzbune,
fiindc-a ajuns în borş de peşte cu legume.

Încep să-nfulec înainte de culcare
dar când, un os din peştele cel mare
mi se înfige-n gât. Pe el rămâne-mbucătura,
şi-ncep să rog toţi dumnezeii şi natura.

Nu-mi intră aer în plămâni şi mă sufoc
mi se-nroşeste faţa, parcă-i foc.
Uşor-uşor încep să mor neîmpăcat,
cu gândul că duşmanul meu s-a răzbunat.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Repetitiv

Pornește, te rog, motoarele unei iubiri mecanice. Dereglează-mi toate credințele spunâdu-mi cuvinte pe care le voi uita. Înfige-mi un zâmbet în suflet și lasă-l acolo să-mi înflorească ființa. Voi susține etern că nu am nevoie de dragoste, precum un sărac demn care nu acceptă mila. Lasă-mă să simt că te vreau. Pleacă. Întoarce-te și pleacă iar. Îmi voi plimba palmele pe trupul tău citindu-te în Braille-ul dragostei mele. Am să te văd cum nimeni nu te va mai vedea niciodată. Îți voi arăta poarta dincolo de care vom trăi milenii comprimate în secunde. Nu are nimeni nevoie să oprească timpul, când timpul însuși va deveni singura logică a dragostei noastre mecanice. Putem să ne mințim că am fi nemuritori și să ne facem planuri care să ne verse zâmbete pe buze. Pe buze voi lua toate capitolele existenței tale. Te voi cunoaște atât de bine încât vei fugi. Îți voi citi viața din carta tipărită de privirile tale.  Mecanic, precum un cititor dependent. Lasă-mă să-l deduc pe Tolstoi din spatele…

Infatuare

Nu vreau să mai vorbesc despre obiecte; vreau să vorbesc abstract, să fiu poet
inteligent și dibaci. Să simt culorile
în pași de dans contemporan. Să-mi
plesnească violetu-n suflet și-n secundă.
Vreau să gândesc divinitatea și s-o
definesc în cuvinte pompoase.
Voi dovedi sacrul ce-mi picură între idei
și voi lăsa descrierile concrete pentru idioți.
Am zdrobit diferența dintre viitor și trecut
născându-mă și unificând prezentul în mine.
Pălmuiesc moartea și-o împing în necunoscut.
În mine zace istoria umanității și sensul
dintre particule. Eu sunt exteriorul meu și
muzica este arhitectul existenței fericite.
Voi defini dragostea într-un alt cuvânt
care nu există și pe care nu-l voi scrie acum.
Sunt important și privesc dincolo de realitate,
în idealul faptelor care se petrec simultan.
Cunosc haosul și gândesc starea de dinainte
să te naști. Experimentez limitele infinitului
și scuip disprețuitor peste orice semn de întrebare.
Sunt om numai pentru că oamenii mă văd așa,
învelit într-un trup vulgar cu mușchi, …

Poezia care și-a pierdut titlul undeva în ea însăși

Te iubesc invariabil, cât tot universul care este, de altfel, în expansiune. Te iubesc matematic, precis, la virgulă. Sau la virgulă se cheamă că te iubesc literar? Te iubesc cu neologisme, cu arhaisme și aer de munte, cu paronime și antonime. Te iubesc muzical, cu arii, (alt soi de dragoste matematică) cu simfonii și balade. Te iubesc în imagini vii, năvălind erotic, prin mine și, firește, mai ales prin tine. Te iubesc în conflict, în adulter, în greșeală, în lacrimi, în ură, în păcate, în inestetic și-n regret. Te iubesc în tinerețe, în rațiune, în nebunie, în copilărie,
în bătrânețe și-n moarte.