Treceți la conținutul principal

Când e toamnă (Comparaţie autumnală)



Un ziar s-a ascuns sub apele unei bălţi de teama vântului care l-a tot plimbat pe străzile asfaltate incert ale cartierului în care locuiesc. "Microbuz cu români spulberat de un tir în Italia" este titlul care răsare de sub clipocirile scurte şi neregulate ale băltoacei. O poză sugestivă se descompune treptat după contactul cu apa, întreaga imagine devenind ceea ce ar fi trebuit să fie de la bun început: un chenar gri fără fiare contorsionate şi feţe de oameni disperaţi. Oamenii nu au nevoie să vadă aşa ceva.
Vântul şuieră pe la fiecare colţ de clădire, ocoleşte fiecare copac, fiecare maşină parcată, în cautarea unor noi "jucării" pe care să le prindă în rotocoale aeriene halucinante. O pungă "de-un leu" se agaţă cu disperare de tomberonul din plastic galben amplasat strategic de către Primărie pe-un stâlp la marginea drumului; tomberon în care plănuise să înnopteze. Punga cedează teren până în clipa în care un nou curent de aer o prinde şi-o duce cu el pe străzi. Petecul de plastic transparent se înalţă şi este condus cu graţie pe lângă faţada gri a unei clădiri aproape în paragină. Scena aceasta arată de parcă un saltimbanc invizibil îşi exersează giumbuşlucurile având o punga legată de mana. Un ultim curent o umflă şi o trimite în linie dreaptă catre un copac cu tulpina văruită. Inevitabilul se produce: cu un foşnet dureros, aproape violent punguţa ia forma copacului şi în acest proces scoarţa o perforează şi o imobilizează totodată. Rafalele ghiduşe trebuie să-şi găsească alte jucării acum.
Un câine vagabond doarme încolăcit sub o maşină nemţească roşie ca sângele de iepure. Frigul începutului de toamnă îl face să tresară şi să se mai ghemuiască puţin la fiecare curent care-i strapunge blana. Se aud paşi. Câinele deschide speriat ochii, îşi scoate botul de sub coadă, îsi ciuleşte defensiv urechile şi, de sub maţele maşinii, vede în dreptul roţilor din spate o pereche de pantofi sport Nike alternând într-un mers alert. Urmăreşte Nike-urile şi, pe masură ce se îndepărtează, îşi fac apariţia jeanșii negri, apoi hanoracul verde asortat cu pantofii sport şi, în cele din urmă, un cap îndesat bine între umeri. Tensiunea se domoleşte şi potaia de culoarea cafelei îşi închide ochii milogi, îşi strecoară botul lângă pulpa slabanoagă şi se mai aventurează într-o scurtă repriză de somn tremurat.
Copacii îşi leagănă graţios dar grotesc coroanele pleşuvite lăsând să cadă sporadic frunzele ruginii care se aşează resemnate pe asfalt: vremea lor a trecut acum. Mâine vor trosni rând pe rând sub paşii trecătorilor. Este toamnă. A început să picure. Stropii de ploaie rarefiaţi se izbesc de asfalt într-un clipocit mărunt. Norii de culoarea cafelei cu lapte s-au prins într-o horă gigantică deasupra oraşului. Ploaia se înteţeşte. Picăturile cad, sinucigaşe cum sunt în perdele groase şi praful de pe străzi dispare ca prin minune. Titlul sinistru de pe ziarul din băltoacă nu mai este lizibil. Picăturile desenează ochiuri minuscule şi dese în micile întinderi de ape care încep să acopere strazile. Punga care nu îşi dorea decât o seară liniştită în tomberonul galben, se întide acum flască, şiroind de picături dealungul scoarţei văruite neglijent. Frunzele se lipesc satisfăcute de asfalt onorate de natură cu un final demn: mâine nu vor mai fi zdrobite de bocancii nemiloşi ai oamenilor Câinele s-a pitit cum a putut mai bine lângă una din roţi şi cu toate astea ploaia a început să-i muște din carne. Disperat, scoate botul de sub maşină şi, simţind ropotul ploii pe nas îl retrage pe dată. Apa ploii continuă să se scurgă pe sub el şi într-un moment al disperării şi neputinţei iese de sub maşină şi începe să alerge înnebunit pe lângă clădiri în căutarea unui adapost.
Pantofii sport Nike nu ştiu încă ce înseamnă ploaia. Au plecat acum două săptămaâi de pe un raft al unui magazin de specialitate şi n-au simţit până acum picături picate din cer. Zac acum răsturnaţi lângă uşa de la intrare. În apartament este cald, întuneric şi miroase a prăjituri iar afară ploaia huruie ameţitor. Bărbatul care trecea adineaori zgribulit pe lângă maşina nemţească roşie nu mai aude ploaia: stă culcușit în aşternuturi curate, învăluit într-un vis cu portocale şi iubita sa îl îmbrăţişează cu dragoste. Dragostea capătă alte dimensiuni toamna. Viaţa brusc devine mai romantică, mai frumoasă şi mai călduroasă.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Repetitiv

Pornește, te rog, motoarele unei iubiri mecanice. Dereglează-mi toate credințele spunâdu-mi cuvinte pe care le voi uita. Înfige-mi un zâmbet în suflet și lasă-l acolo să-mi înflorească ființa. Voi susține etern că nu am nevoie de dragoste, precum un sărac demn care nu acceptă mila. Lasă-mă să simt că te vreau. Pleacă. Întoarce-te și pleacă iar. Îmi voi plimba palmele pe trupul tău citindu-te în Braille-ul dragostei mele. Am să te văd cum nimeni nu te va mai vedea niciodată. Îți voi arăta poarta dincolo de care vom trăi milenii comprimate în secunde. Nu are nimeni nevoie să oprească timpul, când timpul însuși va deveni singura logică a dragostei noastre mecanice. Putem să ne mințim că am fi nemuritori și să ne facem planuri care să ne verse zâmbete pe buze. Pe buze voi lua toate capitolele existenței tale. Te voi cunoaște atât de bine încât vei fugi. Îți voi citi viața din carta tipărită de privirile tale.  Mecanic, precum un cititor dependent. Lasă-mă să-l deduc pe Tolstoi din spatele…

Infatuare

Nu vreau să mai vorbesc despre obiecte; vreau să vorbesc abstract, să fiu poet
inteligent și dibaci. Să simt culorile
în pași de dans contemporan. Să-mi
plesnească violetu-n suflet și-n secundă.
Vreau să gândesc divinitatea și s-o
definesc în cuvinte pompoase.
Voi dovedi sacrul ce-mi picură între idei
și voi lăsa descrierile concrete pentru idioți.
Am zdrobit diferența dintre viitor și trecut
născându-mă și unificând prezentul în mine.
Pălmuiesc moartea și-o împing în necunoscut.
În mine zace istoria umanității și sensul
dintre particule. Eu sunt exteriorul meu și
muzica este arhitectul existenței fericite.
Voi defini dragostea într-un alt cuvânt
care nu există și pe care nu-l voi scrie acum.
Sunt important și privesc dincolo de realitate,
în idealul faptelor care se petrec simultan.
Cunosc haosul și gândesc starea de dinainte
să te naști. Experimentez limitele infinitului
și scuip disprețuitor peste orice semn de întrebare.
Sunt om numai pentru că oamenii mă văd așa,
învelit într-un trup vulgar cu mușchi, …

Poezia care și-a pierdut titlul undeva în ea însăși

Te iubesc invariabil, cât tot universul care este, de altfel, în expansiune. Te iubesc matematic, precis, la virgulă. Sau la virgulă se cheamă că te iubesc literar? Te iubesc cu neologisme, cu arhaisme și aer de munte, cu paronime și antonime. Te iubesc muzical, cu arii, (alt soi de dragoste matematică) cu simfonii și balade. Te iubesc în imagini vii, năvălind erotic, prin mine și, firește, mai ales prin tine. Te iubesc în conflict, în adulter, în greșeală, în lacrimi, în ură, în păcate, în inestetic și-n regret. Te iubesc în tinerețe, în rațiune, în nebunie, în copilărie,
în bătrânețe și-n moarte.