Treceți la conținutul principal

Despre Copilărie (mult prea scurt fragment)



Nu este nevoie să forăm foarte mult în minţile noastre de oameni adulţi pentru a scoate dintre dosarele cu amintiri, imagini vii, delicioase, pline de candoare din perioada copilăriei. Râsetele colorate ale tovarăşilor de joacă de-o seamă cu noi, activiţătile complet inutile însă pline de imaginaţie, orele fixe la care copilul care-am fost trebuia să se întoarcă în casă. Lucrurile astea nu pot fi uitate; ele fac parte din cel mai animat puzzle al vreunei perioade din existenţa noastră. Mirosul ploii l-am experimentat atunci când încă nu ştiam foarte bine că universul conţine şi probleme, când încă minţile noastre se concentrau exclusiv pe momentele trăite atunci. Fumul de ţigară era doar un decor temporar al poveştilor oamenilor mari. Noi vroiam acadele, gume de mestecat cu surprize, sucuri la dozator, vată de zahar şi îngheţate asortate. Fără să încerc să transform aceste rânduri într-un jurnal, voi lăsa să-mi scape o amintire care a ieşit de acolo de unde era împăturită într-un zambet larg:
ţin minte o zi în care am făcut bucăti una din rochiile bunicii şi, cu bucăţile rezultate în urma procesului pseudo-croitoricesc mi-am cusut pe un tricou albastru cifra nouă. Împreună cu băieţii din blocul în care am copilărit urma să formăm o echipă de fotbal care va fi pornit, la amiază, o luptă crâncenă cu o altă echipă de fotbal formată din picii locatari ai unui bloc vecin. O bătalie de orgolii în care nu conta decât să avem cu toţii tricouri albastre cu numere inscripţionate pe spate. Că era un şapte din postav alb, un zece cu bandă izolatoare ori un nouă din rochia gri a bunicii nu avea nicio importanţă. În arena maiestuoasă formată de blocurile dimprejurul şcolii noi eram aceia care contau. Ne priveam între noi cu mândrie şi stabileam strategii de joc. Nu avea nicio importanţă faptul că ne-au zdrobit cu 9-1, important era că unul dintre noi a marcat, că luptaserăm ca o echipă şi că atunci când ne întorceam spre case zâmbeam plănuind alte strategii la gândul unei revanşe.
În anii în care eram copii nu conta cine e preşedinte şi napolitanele nu erau mai puțin dulci dacă economia mergea prost. Locul nostru la şcoală era extrem de stabil şi nu aveam idei foarte clare despre ceea ce ar putea însemna un curriculum vitae. În serile vacanţei de vară atentatele cu bombă de la nu ştiu care colţ al lumii nu ne afectau. Singurii nori de praf care se ridicau erau aceia din urma celui care alerga însufleţit de puştii de lângă copacul cu pricina, să scape turma la ascunsa'.
 În viaţă nu mai sunt rezultatele problemelor la finalul cărții sau culegerii pentru că nu există o culegere din care să aflăm ce ne aşteaptă. Şi acum, după ce terminăm de rezolvat o ecuaţie, cu oricâte necunoscute ar fi ea, nu mergem neapărat la joacă. Ţin minte însă tropăitul sacadat, aproape disperat al paşilor mei pe scări şi ecoul lor care plutea în valuri amestecate până la patru, apoi sunetul uşii de la intrare trântită în urma mea. Şi hărmălaia copiilor veseli din depărtări care devenea mai asurzitoare cu fiecare respiraţie pe care o trăgeam adânc în piept. Nerăbdarea şi curiozitatea nu ţineau de sex sau de întâlniri amoroase ci de rutina copilariei care nu m-a plictisit nicio secundă vreodată. Viaţa era un joc dezordonat şi frumos între copiii îmbujoraţi cu pantaloni murdari în fund.
Ne dădeam până "la bară" în leagane care scârţâiau din toate încheieturile şi cu un ultim avânt ne aruncam în aer să facem "scheme". Trupurile noastre sprintene de copii se arcuiau în zbor descriind poziţii dintre cele mai interesante. Erai admirat şi aclamat de ceilalţi chiar dacă țâşneai în înălţime să apuci o frunză dintr-o ramură a copacului ce se boltea provocator deasupra leagănelor, chiar dacă, ghemuit, tăiai aerul paralel cu pământul în speranţa unei traiectorii cât mai lungi. Piruetele în aer, poziţiile smulse din filmele cu Bruce Lee, făceau şi ele deliciul prietenilor care îşi aşteptau rândul lângă leagăne.
 Cred că lucrul care face viaţa asta fantastică este că trăim în speranţa că va mai veni cel puţin un moment în care vom savura viaţa aşa cum o faceau copiii din noi. Suntem din nefericire nevoiţi să trăim în umbra miracolului care am fost şi să ne întâlnim cu noi înşine mult prea rar. Sunt, însă recunoscător oricui ar trebui să fiu recunoscator pentru miracolul ăsta la care am fost cu dragoste şi mândrie participant: Copilăria.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Repetitiv

Pornește, te rog, motoarele unei iubiri mecanice. Dereglează-mi toate credințele spunâdu-mi cuvinte pe care le voi uita. Înfige-mi un zâmbet în suflet și lasă-l acolo să-mi înflorească ființa. Voi susține etern că nu am nevoie de dragoste, precum un sărac demn care nu acceptă mila. Lasă-mă să simt că te vreau. Pleacă. Întoarce-te și pleacă iar. Îmi voi plimba palmele pe trupul tău citindu-te în Braille-ul dragostei mele. Am să te văd cum nimeni nu te va mai vedea niciodată. Îți voi arăta poarta dincolo de care vom trăi milenii comprimate în secunde. Nu are nimeni nevoie să oprească timpul, când timpul însuși va deveni singura logică a dragostei noastre mecanice. Putem să ne mințim că am fi nemuritori și să ne facem planuri care să ne verse zâmbete pe buze. Pe buze voi lua toate capitolele existenței tale. Te voi cunoaște atât de bine încât vei fugi. Îți voi citi viața din carta tipărită de privirile tale.  Mecanic, precum un cititor dependent. Lasă-mă să-l deduc pe Tolstoi din spatele…

Poezia care și-a pierdut titlul undeva în ea însăși

Te iubesc invariabil, cât tot universul care este, de altfel, în expansiune. Te iubesc matematic, precis, la virgulă. Sau la virgulă se cheamă că te iubesc literar? Te iubesc cu neologisme, cu arhaisme și aer de munte, cu paronime și antonime. Te iubesc muzical, cu arii, (alt soi de dragoste matematică) cu simfonii și balade. Te iubesc în imagini vii, năvălind erotic, prin mine și, firește, mai ales prin tine. Te iubesc în conflict, în adulter, în greșeală, în lacrimi, în ură, în păcate, în inestetic și-n regret. Te iubesc în tinerețe, în rațiune, în nebunie, în copilărie,
în bătrânețe și-n moarte.

Infatuare

Nu vreau să mai vorbesc despre obiecte; vreau să vorbesc abstract, să fiu poet
inteligent și dibaci. Să simt culorile
în pași de dans contemporan. Să-mi
plesnească violetu-n suflet și-n secundă.
Vreau să gândesc divinitatea și s-o
definesc în cuvinte pompoase.
Voi dovedi sacrul ce-mi picură între idei
și voi lăsa descrierile concrete pentru idioți.
Am zdrobit diferența dintre viitor și trecut
născându-mă și unificând prezentul în mine.
Pălmuiesc moartea și-o împing în necunoscut.
În mine zace istoria umanității și sensul
dintre particule. Eu sunt exteriorul meu și
muzica este arhitectul existenței fericite.
Voi defini dragostea într-un alt cuvânt
care nu există și pe care nu-l voi scrie acum.
Sunt important și privesc dincolo de realitate,
în idealul faptelor care se petrec simultan.
Cunosc haosul și gândesc starea de dinainte
să te naști. Experimentez limitele infinitului
și scuip disprețuitor peste orice semn de întrebare.
Sunt om numai pentru că oamenii mă văd așa,
învelit într-un trup vulgar cu mușchi, …