Treceți la conținutul principal

Fals devotament (Cum înotăm în rahat)



Şi iată cum acest Nokia demodat, într-o epocă în care telefoanele nu mai au taste, este capabil de a sparge liniştea garsonierei cu sunetele sale ascuţite şi ordonate într-un ton polifonic imbecil. În întunericul orei 05:45 o mică şi fadă sferă de lumină se formează în jurul telefonului şi se pierde pe măsură ce se îndepărtează de el. Aparatul ăsta nenorocit scuipă cu eforturi majore toată lumina de care dispune în fragmente întrerupte de vibraţii ritmate. O lipsită de interes coregrafie a telefonului mobil secţionează violent liniştea visului pe care mi-l dăruise creierul în semn de recunoştinţă pentru repaosul oferit. De fiecare dată uit ce-am visat de îndată ce apăs butonul care accesează opţiunea snooze (lăudabilă contribuţie a tehnologiei în viaţa noastră). "În zece minute nemernicul va suna din nou" sunt cuvintele cu care adorm neliniştit dar satisfăcut. Aceeaşi coregrafie zgomotoasă şi agasantă îmi sfâşie violent somnul şi mă aduce în realitatea conştientă. Pisicile s-au trezit şi ele; au început să mărşăluiască în jurul saltelei trântite direct pe parchet. Este momentul să mă trezesc.
      Îmi adun forţele, oftez lung mă ridic în genunchi, mă uit la splendida-mi iubită cum doarme ca un prunc, îi ofer un scurt semn de afecţiune în timp ce aduc câteva injurii existenţei nefericite pe care-o duc. Dintr-o răutate ciudată în fiecare dimineaţă îmi vine să pornesc un tărăboi, să isc un scandal cu ţipete şi urlete, numai să ştiu că la 06:00 se mai aude si altceva în garsonieră în afara paşilor mei somnoroşi. Mă resemnez la gândul ca o iubesc şi că nu mi-ar face mare plăcere să-mi încep ziua cu o plagă în zona capului.
      Sunt şi dimineţi în care mă spăl pe faţă cu apă rece dar sunt rare întrucât inconştient zbor direct în bucătărie şi înainte să mă trezesc bine ibricul roşu este plin cu apă şi aragazul scuipă flăcări făcătoare de cafea. Pe măsură ce închid uşa de la bucătărie una din pisici intră cu mine frecându-se drăgăstos şi insistent de orice lucru îi iese în cale iar cealaltă se întinde nepăsătoare în cameră. Patru linguriţe de cafea în ibric înainte ca apa să fiarbă. Radioul la volum extrem de redus (riscul plăgii craniene dispare abia atunci când voi fi ieşit pe uşa de la intrare) mă face să uit de insulta adusă la adresa muzicii de către telefonul Nokia pe care îl am acum în buzunarul halatului albastru şi pufos. Arunc trei tablete de zaharină din recipientul cu şase sute pe care îl cumpărasem cu câteva luni în urmă când ţinusem o dietă de care-mi aduc aminte întâmplător. Pisica ronţăie torcând câteva boabe. Cafeaua fierbinte îşi aruncă aburii în formă de braţe vânjoase menite să lovească somnul cu violenţă. Sunet scurt de brichetă, apoi sfărâitul primei ţigări. Fumul îmi invadează plămânii în timp ce-mi închid ochii a satisfacţie. Caut orbeşte pe măsuţă cana de cafea din care sorb prima şi cea mai aromată înghiţitură. Pisicile încep să comunice de-o parte şi de cealaltă a uşii; este vremea pentru rocadă. Deschid cât de silenţios pot uşa care insistă să scârţâie  iar ele fac schimb de poziţii (în curând vor mieuna din nou). Ţigara a ajuns la jumătate şi încerc să mă conving de faptul că va fi o dimineaţă frumoasă în ciuda celor -5 grade Celsius indicate de termometrul pe care l-am montat în afara geamului. Mai beau puţină cafea, îmi termin Lucky-ul roşu, mă uit la ceasul afişat pe ecranul telefonului demodat şi mă simt dat afară din bucătărie de cele douăzeci de minute care-au sărit peste ora şase. Mototolesc mucul de ţigară pe care îl abandonez în scrumieră şi deschid uşa de la bucătărie: scurt moment de panică în care cele două pisici nu ştiu încotro s-o apuce până când constată invariabil că ar trebui să mă urmeze la toaletă. Traversez camera, îi arunc o privire duşmănoasă iubitei mele (care şi-a aşezat perna mea pe cap în semn evident de revoltă pentru vacarmul creeat), deschid uşa băii, dau prioritate pisicilor care sar disperate în cadă să bea apa care se scurge de la robinet şi intru; mă aşez pe colacul rece al vasului de toaletă şi mai adresez câteva injurii vieţii de rahat cu colacul ei rece de la toaletă cu tot. Glamour Pinball este cursa pe care Nokia cel demodat mi-o întinde în fiecare dimineaţă. Jocul ăla tâmpit cu biluţe mă face să pierd şapte minute perţioase din lupta mea contra cronometru(simultan îmi aranjez mental ţinuta zilei de azi). După ce pierd prima bilă sunt forţat de conştiinţă să-nchid cu părere de rău jocul în vreme ce pisicile au terminat de lipăit apa din cadă şi stau acum privind cu o insistenţă imbecilă către uşă.
      Am decis între timp să port blugii albaştri deschis (nu neapărat pentru ca ar fi singurii curaţi) iar pentru restul echipamentului hotărăsc o improvizaţie. Jos pantalonii de pijama, îmi trag blugii, miros temător o şosetă de lângă raftul de pantofi constatând că a trecut testul, îi caut perechea, deschid uşa de la debaraua pe post de dulap, pisicile se gândesc subit că este un loc foarte bun pentru o pitulare matinală, le înlătur cu o mişcare scurtă dar energică a piciorului drept acoperit de şoseta care tocmai a trecut testul, este ora 6:36, în patru minute trebuie să ies, trag un tricou pe mine, apoi o bluză colorată, mă încalţ (mereu fac greşeala stupidă să mă încalţ înainte să traversez camera să-mi iau ţigările din bucătărie), îmi iau ţigările din bucătărie, beau o gură consistentă de cafea călâie, iubita mea scoate sunete de nemulţumire cauzate de tropăitului bocancilor mei pe parchet, îmi trag geaca groasă, mănuşile, fularul verde, iau cheia agăţată într-un cui bătut în tocul uşii, este ora 6:41, deschid uşa de la intrare sub privirile mereu curioase ale pisicilor, îmi înştiinţez iubita că o iubesc şi constatând că nu m-am spălat pe dinţi încui uşa de la intrare.
       Îi ordon liftului să mă poarte la parter şi la 6:42 ies din scara blocului aruncându-mă în întunericul agasant al unei dimineţi de ianuarie. În parcarea din faţa imobilului în care locuiesc înjur proprietarii maşinilor pe care le văd blestemând iarăşi viaţa nenorocită care nu mi-a adus în cale un permis de conducere şi o maşină (preferabil nemţească). Pe măsură ce înaintez spre staţia de autobuz simt nevoia să mă întorc acasă să-mi reiau somnul, însă observând că soarta nu este crudă numai cu mine, îmi continui drumul; oamenii care se ocupă de curăţenia oraşului coboară grăbiţi din maşina de salubritate parcată în capătul străduţei ce se scurge spre blocul meu. Râd zgomotos, unul bărbos are o ţigară în colţul gurii (ironia face ca mucul de ţigară al omului de la salubritate să sfârşească strivit de piciorul aceluiaşi om pe asfalt). Cotesc la dreapta spre staţie, ajung la trecerea de pietoni a srăzii mari din faţa mall-ului şi vena cu muncitori a fost tăiata iar ei ţâşnesc spre staţie cu capetele-ntre umeri, gârboviţi şi resemnaţi, cu sacoşele lor şterse în care zace mâncarea de prânz, cu hainele lor negre sau gri, cu grijile şi frustrările lor, cu înjurăturile către dumnezeu şi alţi nemernici pe care îi detestă sincer; şiroiesc acum muncitori din toate străzile coagulându-se în staţia cea mai inexpresivă din lume: aceea care îi duce la muncă. Este 6:45 şi autobuzele vin mereu în aceeaşi ordine: 42, 48, 44, 51. Marţea alţi muncitori coborâţi dintr-un camion a unei firme de distribuţie, aprovizionează supermarket-ul de la subsolul mallului cu baloţi de marfă. Totul este ordonat în dimineţile în care oamenii încep munca. Muncitorii parcurg aceleaşi trasee, teleghidaţi fiind de salariul care alteaptă liniştit la sfârşitul lunii. Sau la începutul lunii. Sau când mama dracului or da ăia care nu merg cu autobuzul la muncă, salariile.
      În staţia de autobuz nimeni nu vorbeşte. Cei care se cunosc îşi aruncă priviri scurte şi saluturi la repezeală. Dacă cineva ar opri însă timpul în momentul acelor priviri scurte, ar putea citi multe lucruri dincolo de acel salut lipsit de substanţă: "salut. acum merg la muncă; am doi copii care trebuie să mănânce; cel mare are paişpe ani şi e un dobitoc; nu aş vrea să merg la muncă; nici nevastă-mea n-ar vrea; îmi plac maşinile; mi-ar plăcea să călătoresc şi să văd lumea şi să beau cel mai scump vin roşu din lume; când eram tânăr nu mă trezeam înainte de 11; nu ştiu dacă sunt fericit; de fapt, dacă mă gândesc mai bine am impresia că sunt cel mai nefericit om din lume; partea cea mai rea este că m-am obişnuit cu asta."
      Autobuzul 51, de un roşu mai fals decât oricare alt roşu porneşte mai departe după ce şi-a deschis uşile pufnind indignat şi le-a închis izbindu-le una de alta. Urc mereu pe uşa din faţă şi traversez autobuzul în timp ce demarează (e una dintre plăcerile mele de când eram copil). Ce tristă era staţia fără copii. Mă aşez pe scaunul galben al autobuzului roşu (este bizar că cei de la primărie au avut tupeul să înfrunte sau mai bine zis, să ignore stările de gri ce domnesc în autobuze străduindu-se să mintă şi cromatic indivizii deja sătui de culori promise în vieţile lor nefericite). Scaunul este rece şi îmi răceşte instantaneu fundul şi pulpele, aruncându-mă în concluzia că era mai bine dacă aş fi purtat chiloţi. În autobuz toţi oamenii privesc în jos. Un bărbat urcă la a doua staţie şi se întâlneşte cu un altul pe care îl cunoştea. Urmează un scurt dialog sec: "Ce faci mă?",  " Uite, la muncă." după care orice subiect de conversaţie pare inutil pe lângă scârba de viaţă în care se bălăcesc amândoi. Cu atât regret spusese al doilea că merge la muncă încât ai fi putut paria că a aflat că acolo vor aduce astăzi o ghilotină şi în faţa ei va avea loc o tombolă la care, jumătate din angajaţi -cei extraşi- vor fi decapitaţi. În intersecţia de la Casa de cultură semaforul care afişează 92 de secunde îmi transformă staţia la care voi coborî într-o linie de start pentru proba de 200 de metri viteză iar premiul este că îmi voi începe programul la timp. La intersecţia de la cimitir, semaforul mă bagă în mormânt de nervi cu fiecare dintre cele 52 de secunde de aşteptare ale autobuzului. 6:53 şi încă două staţii. Scaunul s-a încălzit sub mine şi abia când devine de-a dreptul confortabil, autobuzul se apropie de staţia la care urmează să cobor. Nu o dată am simţit acea dorinţă de a rămâne lipit de scaun şi să mă plimb o zi întreagă cu autobuzul să văd oraşul cum se naşte din dimineaţa ciufută, să văd copiii cum încep să coloreze străzile în drumul lor spre şcoală, să mă bucur de rozul cristalin din care iese timid albastrul senin al cerului, să observ sutele de oameni care urcă şi coboară din autobuz însă trebuie să cobor acum. Afară nu este niciun tip care îşi plimbă somnoros câinele hiper-activ. Afară este încă întuneric şi ceasul arată că mai sunt trei minute până la ora şapte.
      Alerg pe strada curbată care trece printre hipermarket-uri, magazine de construcţii şi alte societăţi lipsite de suflet, îmi intersectez fuga cu cea a unor câini care alearga bezmetici după o maşină care ţâşneşte din bezna dimineţii către locul de muncă al proprietarului. Câinii au impresia că va veni un moment când vor lătra atât de convingător încât roţile vor exploda. Lătratul lor scade în intensitate pe măsură ce mă îndepărtez și ajung la clădirea unde lucrez; rutina dimineţilor din cursul săptămânii încă funcţionează: Aceleaşi două camionete pentru difuzare presă stau parcate în faţa tipografiei de la parter şi aşteaptă să primească în burţile lor ziarele calde cu informaţii imbecile şi tuş irosit. Intru în clădire, salut respectuos portarul care mă ignoră văzându-şi liniştit de emisiunea lui politică, urc alergând cele două etaje pe care trebuie să urc, pătrund în hol, îmi aud paşii pe gresie, cotesc la dreapta pe lângă canapeaua veche cu pretenţie de mobilă de lux şi intru în emisie. Este 06:59. Deschid calculatorul, melodia este pe sfârşite, microfonul era reglat, îl pornesc, intră jingle-ul, apoi cortina şi mă pregătesc să fiu încă odată imbecil. "Bună dimineaţa doamnelor, bună dinimeaţa domnilor." Bună pe dracu. Oamenii cu sacoşe şterse şi copii care se pregătesc pentru prima oră la care oricum vor chiuli nu au o dimineaţă bună. Câtă ipocrizie poate ieşi din gura mea... N-am curajul să spun: "Vă salut doamnelor şi domnilor, îmi pare sincer rău că vieţile dumneavoastră sunt de rahat. Vă mărturisesc faptul că atunci când ies pe uşă devine şi a mea de acelaşi rahat. Probabil că rahatul nu e în casele noastre ci în afara lor, aşteptându-ne între şefi mizerabili, maşini scumpe şi bani lipsiţi de valoare. Probabil că ar trebui să ieşim cu toţii din case cu mături şi odorizante în speranţa că vom mai înlătura rahatul care ne-ntâmpină încă de la ieşirea din scară. Sau poate c-ar trebui să ieşim cu toţii afară cu pistoale, cuţite şi mitraliere să-ncingem o revoluţie ca la carte, să-i călcăm în picioare pe toţi nenorociţii care ne împing rahatul până-n faţa blocului, până-n faţa uşii, până-n vise!"
      N-am curajul să spun asta deşi o gândesc în fiecare dimineaţă. Rutina asta nenorocită îmi aduce înspre microfon toate cuvintele frumoase de care dispun astfel încât oamenii să creadă că este într-adevăr o dimineaţă frumoasă. Rahatul din viaţa noastră miroase atât de urât tocmai pentru că nu avem curajul să-l vedem şi să-l dăm în lături. "Hai să deschidem această zi care se anunţă deja a fi splendidă cu o piesă de excepţie: Somebody to love de la Queen. Rămâneţi cu noi, prieteni; vorbim apoi despre efectul pe care îl au... "

Comentarii

  1. Atat de reala frantura asta descrisa de viata. Incredibil de empatic, de asemanatoare cu a altor milioane de creaturi carora le suna alarma telefonului undeva intre 5,30 si 6,30, ora la care ochii se crapa plini de vinisoare mai rosii decat rasaritul care va mai intarzia inca o ora...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Repetitiv

Pornește, te rog, motoarele unei iubiri mecanice. Dereglează-mi toate credințele spunâdu-mi cuvinte pe care le voi uita. Înfige-mi un zâmbet în suflet și lasă-l acolo să-mi înflorească ființa. Voi susține etern că nu am nevoie de dragoste, precum un sărac demn care nu acceptă mila. Lasă-mă să simt că te vreau. Pleacă. Întoarce-te și pleacă iar. Îmi voi plimba palmele pe trupul tău citindu-te în Braille-ul dragostei mele. Am să te văd cum nimeni nu te va mai vedea niciodată. Îți voi arăta poarta dincolo de care vom trăi milenii comprimate în secunde. Nu are nimeni nevoie să oprească timpul, când timpul însuși va deveni singura logică a dragostei noastre mecanice. Putem să ne mințim că am fi nemuritori și să ne facem planuri care să ne verse zâmbete pe buze. Pe buze voi lua toate capitolele existenței tale. Te voi cunoaște atât de bine încât vei fugi. Îți voi citi viața din carta tipărită de privirile tale.  Mecanic, precum un cititor dependent. Lasă-mă să-l deduc pe Tolstoi din spatele…

Poezia care și-a pierdut titlul undeva în ea însăși

Te iubesc invariabil, cât tot universul care este, de altfel, în expansiune. Te iubesc matematic, precis, la virgulă. Sau la virgulă se cheamă că te iubesc literar? Te iubesc cu neologisme, cu arhaisme și aer de munte, cu paronime și antonime. Te iubesc muzical, cu arii, (alt soi de dragoste matematică) cu simfonii și balade. Te iubesc în imagini vii, năvălind erotic, prin mine și, firește, mai ales prin tine. Te iubesc în conflict, în adulter, în greșeală, în lacrimi, în ură, în păcate, în inestetic și-n regret. Te iubesc în tinerețe, în rațiune, în nebunie, în copilărie,
în bătrânețe și-n moarte.

Infatuare

Nu vreau să mai vorbesc despre obiecte; vreau să vorbesc abstract, să fiu poet
inteligent și dibaci. Să simt culorile
în pași de dans contemporan. Să-mi
plesnească violetu-n suflet și-n secundă.
Vreau să gândesc divinitatea și s-o
definesc în cuvinte pompoase.
Voi dovedi sacrul ce-mi picură între idei
și voi lăsa descrierile concrete pentru idioți.
Am zdrobit diferența dintre viitor și trecut
născându-mă și unificând prezentul în mine.
Pălmuiesc moartea și-o împing în necunoscut.
În mine zace istoria umanității și sensul
dintre particule. Eu sunt exteriorul meu și
muzica este arhitectul existenței fericite.
Voi defini dragostea într-un alt cuvânt
care nu există și pe care nu-l voi scrie acum.
Sunt important și privesc dincolo de realitate,
în idealul faptelor care se petrec simultan.
Cunosc haosul și gândesc starea de dinainte
să te naști. Experimentez limitele infinitului
și scuip disprețuitor peste orice semn de întrebare.
Sunt om numai pentru că oamenii mă văd așa,
învelit într-un trup vulgar cu mușchi, …