Treceți la conținutul principal

Gânduri într-o seară de iarnă (dezbateri fără noimă cu mine însumi)




Numai tastele se mai aud păcănind sistematic în camera luminată de instalaţia bradului de crăciun aşezată grijului cu câteva zile în urmă pe chiar pomul de crăciun. Bradul se profilează din întuneric prin ajutorul acelor zeci de luminiţe multicolore încărcând camera de o bucurie mută, inexplicabilă. Nu se poate vedea bradul în întregime, doar i se ghiceşte forma după spirala conică luminoasă descrisă de instalaţie. Ici colo reflexia unui beculeţ într-unul din globurile multicolore ce atârnă de crengile bradului artificial. Salteaua poziţionată în mijlocul odăii primeşte căldura trupului ei întins, adormit, tolănit dincolo de toate motivele unui somn neliniştit. Lumina închipuită a sărbătorii ăsteia creştine cu multe cadouri o înveleşte într-o aură inocentă şi îi strecoară în atitudinea pe care o are în timpul somnului ceva.. n-am să spun angelic pentru că mă plictiseşte îngrozitor termenul. Ceva..  de neatins.
Cu o seară în urmă îmi spunea în timp ce-i cuprindeam trupul într-o îmbrăţişare călduţă. calmă, înainte de somn: "când mă ţii în braţe simt că nimic rău nu mi se poate întâmpla." Am strâns-o apăsat la piept şi i-am spus că o iubesc. Poate că dacă ar fi fost să număr aş fi ajuns undeva la vreo două sute de mii de "te iubesc"-uri ceea ce nu este rău absolut deloc. Dacă le adunăm şi pe-ale ei numărul s-ar dubla iar apoi s-ar înmulţi cu trei.
Camera se stinge şi se-aprinde domol scăldată de valurile de lumină portocaliu-verzuie care-mi semnalează parcă un SOS trimis într-un mod dincolo de înţelegerea umană, din visul ei. Gândesc două posibilităţi: ori vrea să merg lângă ea să o iau în braţe, să stăm aşa câteva minute şi apoi să mă întorc cu spatele pentru că altfel nu pot adormi-si asta ar fi prima variantă- ori îmi spune să tastez mai încet pentru că nu poate adormi.
Găsesc aceste mici capricii ale dragostei ca fiind delicioase. Doza asta nemărginită de intimitate este cel mai infailibil mod prin care poţi vreodată să cunoşti pe cineva. Şi nu pentru că ai face pe Sherlock (acum zece ani înainte să înceapă americanii să facă filme cu Holmes, nu ştia nici dracu cine-i ăla. Sunt convins că acum majoritatea nu ştiu cine dracu-i Arhur Connan Doyle). M-am pierdut în paranteză şi-mi reiau gândul: pur şi simplu aşa se întâmplă lucrurile: ştii cum arată omul ăla în cea mai proastă zi a lui, în cea mai înfloritoare; eşti cu el când râde (în cazul domniţei întinse pe saltea, aproape tot timpul) când plânge, când suferă din diverse motive. Exista momente în care pur şi simplu realizezi că i-ai văzut toate feţele şi mulţi oameni lipsiţi de inventivitate ar spune că de aici ar putea interveni un soi de monotonie însă contrazic vehement un asemenea argument întrucât ce este fantastic la un om este faptul că poate să ne surprindă permanent. Nu multitudinea de atitudini, de stări pe care le jonglează contează ci ordinea în care jonglează, modul în care defilează prin viaţa ei în a ta fără să aibe vreo reţinere. Candoarea şi perversitatea vin la distanţă de câteva secunde.
Se numeşte dragoste. Atât.
Acum luminiţele bradului îmi inspiră bucurie şi chef de joacă. Însă instalaţia de brad e una din acelea care îşi schimba ritmul în care alternează luminile. Ca un om. Contează cum jonglezi cu aceleaşi luminiţe, nu că ai aceleaşi luminiţe pe tot parcursul vieţii tale. Suntem molcomi, suntem alerţi, suntem veseli, suntem albaşti, roşii, suntem cum vrem să fim pentru că viaţa întreagă e ca o instalaţie de crăciun. Şi dragostea este crăciunul care da instalaţiei un motiv să fie băgată în priză.
Iată o comparaţie cel puţin interesantă... Încercând să-mi păstrez obiectivitatea, mai arunc un ochi asupra celor exprimate mai sus şi-mi place. Suna bine şi chiar este, la un anumit nivel, profund. Merg să dorm lângă iubita mea. Tastele vor înceta să mai păcăne iar luminiţele ne vor veghea somnul. A, ba nu. Femeia pe care o iubesc crede că putem lua foc daca lăsăm luminiţele peste noapte.
Mi-am adus aminte că nu am scris nimic despre pisici şi parcă mă simt dator cumva faţă de ele să le menţionez. Nu că ar şti însă undeva este o barieră care mă împiedică să le ignor. Sunt două: una complet neagră, alta nu.
Doamne, frumoasă este femeia asta pe care-o iubesc!
Vreau vise frumoase!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Repetitiv

Pornește, te rog, motoarele unei iubiri mecanice. Dereglează-mi toate credințele spunâdu-mi cuvinte pe care le voi uita. Înfige-mi un zâmbet în suflet și lasă-l acolo să-mi înflorească ființa. Voi susține etern că nu am nevoie de dragoste, precum un sărac demn care nu acceptă mila. Lasă-mă să simt că te vreau. Pleacă. Întoarce-te și pleacă iar. Îmi voi plimba palmele pe trupul tău citindu-te în Braille-ul dragostei mele. Am să te văd cum nimeni nu te va mai vedea niciodată. Îți voi arăta poarta dincolo de care vom trăi milenii comprimate în secunde. Nu are nimeni nevoie să oprească timpul, când timpul însuși va deveni singura logică a dragostei noastre mecanice. Putem să ne mințim că am fi nemuritori și să ne facem planuri care să ne verse zâmbete pe buze. Pe buze voi lua toate capitolele existenței tale. Te voi cunoaște atât de bine încât vei fugi. Îți voi citi viața din carta tipărită de privirile tale.  Mecanic, precum un cititor dependent. Lasă-mă să-l deduc pe Tolstoi din spatele…

Infatuare

Nu vreau să mai vorbesc despre obiecte; vreau să vorbesc abstract, să fiu poet
inteligent și dibaci. Să simt culorile
în pași de dans contemporan. Să-mi
plesnească violetu-n suflet și-n secundă.
Vreau să gândesc divinitatea și s-o
definesc în cuvinte pompoase.
Voi dovedi sacrul ce-mi picură între idei
și voi lăsa descrierile concrete pentru idioți.
Am zdrobit diferența dintre viitor și trecut
născându-mă și unificând prezentul în mine.
Pălmuiesc moartea și-o împing în necunoscut.
În mine zace istoria umanității și sensul
dintre particule. Eu sunt exteriorul meu și
muzica este arhitectul existenței fericite.
Voi defini dragostea într-un alt cuvânt
care nu există și pe care nu-l voi scrie acum.
Sunt important și privesc dincolo de realitate,
în idealul faptelor care se petrec simultan.
Cunosc haosul și gândesc starea de dinainte
să te naști. Experimentez limitele infinitului
și scuip disprețuitor peste orice semn de întrebare.
Sunt om numai pentru că oamenii mă văd așa,
învelit într-un trup vulgar cu mușchi, …

Poezia care și-a pierdut titlul undeva în ea însăși

Te iubesc invariabil, cât tot universul care este, de altfel, în expansiune. Te iubesc matematic, precis, la virgulă. Sau la virgulă se cheamă că te iubesc literar? Te iubesc cu neologisme, cu arhaisme și aer de munte, cu paronime și antonime. Te iubesc muzical, cu arii, (alt soi de dragoste matematică) cu simfonii și balade. Te iubesc în imagini vii, năvălind erotic, prin mine și, firește, mai ales prin tine. Te iubesc în conflict, în adulter, în greșeală, în lacrimi, în ură, în păcate, în inestetic și-n regret. Te iubesc în tinerețe, în rațiune, în nebunie, în copilărie,
în bătrânețe și-n moarte.