Treceți la conținutul principal

Boris și Acron






Boris și Acron
-piesă într-un act-
de Ionuț Buruiană






















                                                ”Viața adevărată este atunci când suntem treji în vise.”
                                                Henry David Thoreau
                                                                                   
                                                                                   














Actul întâi. Singurul act.
                                                                           
                                                                                       Tatălui meu










Acțiunea se petrece în visul lui Boris. Sunt de părere că, fiind într-un vis, putem încadra orice decor posibil într-o cameră fără ferestre și fără uși.
La final apare vocea iubitei lui Boris care sugerează faptul că cei doi se află într-un vis. Respect și îmbrățișez orice altă modalitate regizorală de a sugera același lucru, chiar dacă asta implică scoaterea replicilor fetei.

Personajele:
Boris- Tânăr. Aproximativ 30 de ani. Fotograf de succes.Fumător. Este într-o relație de mai bine de șase ani cu iubita sa, al cărei nume nu îl vom afla. Este fericit.
Acron- Tânăr. Aproximativ 30 de ani. Este, în esență, viziunea lui Boris asupra tatălui său. Ușor dubios, profund, nefumător.

Personaj opțional
Vocea fetei- își iubește concubinul. Este tot ce trebuie să știm despre ea.














Pe fundal se aude un ticăit de ceas. Boris și Acron se ”trezesc” în același spațiu. Nu observă nicio cale de ieșire. Sunt captivi. Nu au habar ce caută acolo, cine i-a adus acolo sau cât timp vor rămâne în acest loc. Se privesc lung, se analizează înainte de a intra în discuție.

Acron: (suspicios) Tu cine ești?
Boris: Tu cine ești?
Acron: (neavând nimic de ascuns) Eu sunt Acron.
Boris: Ce ești?
Acron: Acron.
Boris: Cum adică ești acron?
Acron: Așa mă cheamă. Acron.
Boris: A... Acron?
Acron: Da.
Boris: Acron? Sună ciudat. Acron. Acron! (râde) Iartă-mă.
Acron: Tu?
Boris: Eu sunt Boris. (își strâng mâna) Și ce cauți aici?
Acron: (nu are habar) Tu ce cauți aici?
Boris: Ă... Eu... sunt fotograf.
Acron: Ai venit să faci poze?
Boris: (minte, negăsind un răspuns) Da. Tu?
Acron: Măi... sincer să fiu, habar n-am.
Boris: Păi și cum ai ajuns aici?
Acron: Nu-mi aduc aminte foarte bine... Eram într-o gară, parcă... și apoi... Aici suntem aproape de gară?
Boris: Nu știu.
Acron: Atât știu: că eram în gară. Dup-aia parcă am luat trenul sau... Nu știu, nu-mi aduc aminte. Chiar nu-mi aduc aminte. Tu cum ai ajuns aici?
Boris: Eu veneam de la studio -am avut o ședință- și mergeam spre casă...
Acron: Scuză-mă, cum ai zis că te cheamă?
Boris: Boris.
Acron: Așa! Spune, Boris.
Boris: Păi atât.
Acron: Mergeai spre casă...
Boris: Nu știu. (își forțează memoria) Ce dracu... Să-mi bag picioarele... Nu știu. (îngrijorat) Ce se întâmplă aici?
Acron: Nu știu dar parcă nu-i în regulă.
Boris: N-are niciun sens. (pauză) Hai să plecăm. Mergem, bem o bere undeva. N-aș mai sta aici...
Acron: Unde să mergem?
Boris: Nu-i nicio ușă aici. What the fuck... (pauză. apoi țipă) Hei! E cineva aici?! Alo! Nici n-am unde să țip. Țip la pereți. (se panichează) Cine ești tu?! Serios, cine ești?!
Acron: Calmează-te...
Boris: Nu-mi spune să mă calmez! Ce nume-i ăla Scaron?!
Acron: Acron.
Boris: Scaron, Acron, ce contează?! Ăla-i nume?! (Acron vine spre el cu intenția de a-l calma) Stai acolo, lasă-mă-n pace!
Acron: Dacă te panichezi nu rezol...
Boris: Nu veni, lasă-mă-n pace! Ce căcat e asta?! Cine ești tu?!
Acron: Ți-am zis...
Boris: Sun la poliție! (sună. Prima oară către Acron) Stai dracu' acolo, nu veni încoace! Ce piz... N-am semnal, nu cred. Zi cine ești și ce vrei de la mine!
Acron: Nu vreau nimic, stai lin...
Boris: Ei nu vrei! Tu m-ai adus aici, nu?
Acron: Nu te-am adus...
Boris: Stai acolo că-ți dau cu ceva-n cap!
Acron: Da' calmează-te odată că nu vreau nimic de la tine! Ți-am zis că nici eu nu știu ce se întâmplă! Calmează-te! Nu rezolvi nimic dacă te panichezi. Nu vreau să te omor, dacă aveai vreun gând d-ăsta.
Boris: Și dacă voiai tot asta ai fi zis.
Acron: Da...
Boris: Stai acolo, dă-mi spațiu! Nu mă simt ok.
Acron: Nu știu cine ești, nu vreau nimic de la tine, nu am nimic cu tine. (se calmează amândoi, Boris își aprinde o țigară) Serios vorbesc. Și eu m-am gândit că ești vreun dubios...
Boris: Ce mă-sa e asta...?
Acron: Nu știu...
Boris: Hai să țipăm, poate ne-aude cineva. (țipă) Heeeei! Țipă și tu.
Acron: Serios?
Boris: Serios. (țipă iar și îl îndeamnă și pe Acron ) Heeei!
Acron: Nu țip.
Boris: Țipă cu mine. Heeei! (îl îndeamnă iar)
Acron: (țipă scurt și încet) Hei.
Boris: Țipă ca lumea că nu te-aude nimeni.
Acron: Oricum nu pare să ne-audă cineva.
Boris: Te rog frumos să țipi.
Acron: Nu pot să țip.
Boris: Cum nu poți să țipi?
Acron: Nu pot să țip așa din scurt.
Boris: Cum din scurt?
Acron: Adică trebuie să am stare să țip. Nu sunt panicat.
Boris: Ce?
Acron: Mă simt foarte liniștit. Nu știu cum ar trebui să mă simt dar sunt calm.
Boris: Țipă puțin pentru mine, poate ne-aude cineva...
Acron: (țipă la fel de ineficient) Hei. Nu pot, nu-mi vine.
Boris: Panichează-te puțin.
Acron: Nu pot să mă panichez la comandă.
Boris: Ești culmea. Ia-te după mine. Țipă așa: heeei. (Boris țipă lung și tare, Acron urlă timid și penibil. Pe măsură ce urlă, Boris încearcă să-l însuflețească și pe partenerul său de urlat însă nu iese mare lucru. Renunță) Ai și tu dreptate... Oricum nu ne-aude nici dracu'. (pauză)
Acron: Ar trebui să putem ieși cumva.
Boris: Se pare că nu putem. Asta e...
Acron: Și acum ce facem?
Boris: (face semn că nu știe, apoi ironic) Cântăm.
Acron: Nu pot să cânt la comandă.
Boris: Dar ce poți să faci tu la comandă, că mă și enervezi?! Poți să faci ceva? Orice?! (Acron tace. Boris își verifică iar telefonul) Semnal 0. Tu ai semnal?
Acron: N-am telefon.
Boris: Nu pot să cred!
Acron: Ce?
Boris: Cum n-ai telefon?
Acron: N-am nevoie.
Boris: Nu cred că în 2014 e cineva care are mai mult de trei ani și n-are telefon. (pauză) Băi... a ce miroase?
Acron: Nu știu... Nu-mi dau seama.
Boris: Miroase prăjituri...
Acron: Aha...
Boris: Ba nu a prăjituri. (caută, constată) Miroase a mort.
Acron: A mort?
Boris: A mort putrezit.
Acron: Mai degrabă miroase a prăjituri.
Boris: Nu, nu, nu, e mort clar.
Acron: Calmează-te, nu miroase a niciun mort. E în mintea ta.
Boris: Mamă, ce pute! Nu e în nicio minte. Pute de-mi vine să vomit.
Acron: Ești tu puțin speriat și creierul tău inventează povești. Încearcă să-ți dai seama că nu miroase a mort... Simte... Nu suntem înconjurați de cadavre. Simte...
Boris: (încearcă să se convingă) Simt... A mort.
Acron: (blând) Vanilie...
Boris: Mort... cu puțină vanilie...
Acron: Doar vanilie...
Boris: Doar vanilie...
Acron: Vanilie...
Boris: Vanilie... (încearcă iarăși să se convingă) Vanilie, vanilie, vanilie... Sună ciudat vanilie.
Acron: Orice cuvânt pe care îl repeți de multe ori sună ciudat.
Boris: Și ciudat sună ciudat.
Acron: Orice cuvânt.
Boris: Ciudat.
Acron: Da, și ciudat sună ciudat.
Boris: Când eram mic făcusem cu taică-miu un joc din treaba asta. Mergeam cu mașina și repetam cuvinte așa... sute de kilometri. Odată m-a luat cu el în -unde dracu' am fost- în Polonia... în Polonia, da. Și jumate de drum am tot zis amândoi sticlă. E cel mai ciudat cuvânt din lume: sticlă. Sticlă, sticlă, sticlă, sticlă, sticlă, sticlă.
Acron: Da, e ciudat.  
Boris: Zi și tu: sticlă.
Acron: Nu pot să zic sticlă la comandă
Boris: Ești fantastic, pe cuvântul meu! Nu trebuie să strigi, știi? Trebuie doar să spui sticlă. (pauză)
Acron: Nu vreau.
Boris: De ce nu vrei?
Acron: Pentru că nu vreau. Nu am nevoie de un motiv să nu vreau ceva.
Boris: Întotdeauna ai un motiv pentru că nu vrei ceva.
Acron: N-am și nu pot să-mi găsesc motive la comandă. (Boris se întristează)
Acron:  Ce-ai pățit?
Boris: Nimic...
Acron: În regulă. (pauză)
Boris: Sticlă... Mi-am amintit de taică-miu...
Acron: Nu trebuie să-mi spui, stai liniștit. Fiecare le are pe-ale lui.
Boris: Îți zic pentru că îmi aduci aminte cumva de el... E o tâmpenie.
Acron: Păi oricum ce să facem altceva decât să vorbim tâmpenii. Hai, zi acum dac-ai început.
Boris: Îți seamănă vocea cu a lui taică-miu. Mi-am adus aminte așa... cum era.  Și da, dacă ai vreo bănuială, a murit. A fost un super tip, moșu. (pauză) Gata! Las-o baltă! Te cunosc de câteva ore, am crezut prima oară că ești psihopat și acum îți plâng pe umăr. E prea mult. (scoate din geantă o cutiuță și verifică) Mai e de unu mic. Hai să facem un pai. Fumezi?
Acron: M-am lăsat. Ce să facem?
Boris: Un pai.
Acron: Ce pai?
Boris: Hai mă... ce dracu? (scoate foițe, tutun și o cutiuță unde se înțelege că este ”materialul”)
Acron: Ce faci acolo?
Boris: Hai nu mai...
Acron: Nu mai ce? Întreb că nu știu.
Boris: Un pai, o papiretă, un cui, un gigi, cum vrei să-i zici.
Acron: Aha... (Boris scoate tutunul din jumătate de țigară, îl amestecă cu ceva din cutiuță și apoi presară în foiță. Acron realizează) A...
Boris: Ce?
Acronn: E marijuana d-aia, ah?
Boris: Da, e marijuana, d-aia. (râde) De unde vii, frate?
Acron: (cu dezgust) Pfoai!
Boris: Vrei să zici că n-ai fumat niciodată?
Acron: Ba am fumat vreo cinșpe ani dar m-am lăsat.
Boris: Nu țigări.
Acron: A, d-aia?
Boris: Da.
Acron: Nu știu...
Boris: Cum nu știi?
Acron: Nu țin minte...
Boris: N-ai fi uitat.
Acron: Poate vreodată nu știam și...
Boris: Hai, termină. Îl aprinzi tu?
Acron: Nu, nu vreau.
Boris: Ei, nu vrei... De ce nu vrei?
Acron: Nu știu... Nu vreau.
Boris: Nu mori, îți promit.
Acron: Nu de asta... E drog.
Boris: Nu e drog, e iarbă. Iarba e medicament.
Acron: Da, și heroina a fost medicament.
Boris: Nu-ți face nimic. N-o să mori, n-o să se-ntâmple nimic.
Acron: Dacă devin dependent?
Boris: (râde) Nu devii dependent.
Acron: De unde știi tu?
Boris: Nu crează dependență.
Acron: Ei nu crează! Iei, îți place, mai vrei puțin și încă puțin și dup-aia nu-ți mai ajunge. Și vrei ceva mai tare. Și ajungi să fumezi heroină.
Boris: (râde) Chiar că parcă ești tata. Nu devii dependent, îți promit. Încerci, experimentezi.
Acron: Nu. Dacă ai două beri, beau, dar așa nu.
Boris: N-am două beri. Și nu fumez singur că îmi dă cu panică.
Acron: Ah, și vrei să mă ia și pe mine panica! Nu, mulțumesc.
Boris: Nu te ia nicio panică. Sunt aici cu tine.
Acron: Tocmai de aia. (pauză) Nu vreau.
Boris: (caută un argument) Dacă mori aici și asta ar fi ultima ta șansă de a experimenta ceva nou în viața ta?
Acron: Dar nu mor aici.
Boris: Dar dacă ai ști că o să mori aici ai fuma? Că de unde să luăm alta n-am avea și n-ai putea să-ți hrănești „dependența” și oricum ai muri. Deci?
Acron: Nu știu... Nu.
Boris: Gândește-te că n-are ce să ți se-ntâmple. Și altceva ce faci aici? Zi-mi tu. Serios.
Acron: Stau. Mă gândesc cum să ieșim de-aici. Ar fi mai practic.
Boris: Ne gândim dup-aia că ne vin idei.
Acron: Nu mai insista că nu vreau.
Boris: Te rog eu frumos.
Acron: Nu mă mai ruga.
Boris: Și dacă așa te-ar izbi un moment de genialitate și ai găsi o ieșire?
Acron: Și dacă nu?
Boris: Păi gândește-te că starea pe care o s-o ai o să treacă. Dacă nu-ncerci e ca și când nu ai vrea să ieși de-aici. Poate fi o soluție!
Acron: Nu știu ce să zic...
Boris: Vezi?! Deja eziți! Hai mă, ce dracu, că ești bărbat în toată firea!
Acron: Ipotetic vorbind...
Boris: Normal că ipotetic!
Acron: Ipotetic ce mi-ar face?
Boris: Ipotetic ți-ai da blană.
Acron: Blană zici... Cum adică?
Boris: Adică buf! (Acron este nedumerit) Te spargi.
Acron: (râde) Ce?!
Boris: Intri Se amplifică simțurile. într-o stare unde e totul mult mai simplu. Nu știu cum să-ți explic... Ești mai relaxat și cu toate astea mult mai concentrat.  
Acron: Păi tu ai zis că te panichezi.
Boris: (ironic, să scape de întrebări) Am glumit! Nu se panichează nimeni. E de bine. Ai încredere în mine. (pauză)
Acron: Poate mi se-ntâmplă ceva...
Boris: (sincer) Îți promit că nu ți se-ntâmplă nimic.
Acron: Hai mă, ce-o fi?! Dă-mi blana.
Boris: (râde) Blana nu e un obiect, e o stare. Îți dai blană. Înțelegi?
Acron: Da, da, da.
Boris: Ești sigur că vrei?
Acron: Hai că ești culmea!
Boris: Doar vreau să știi că dacă ți se întâmplă ceva nu sunt răspunzător.
Acron: Adică?
Boris: Dacă -știu eu- leșini sau... mai rău.
Acron: Cum mai rău?
Boris: S-au văzut cazuri unde oamenii au înnebunit și apoi au murit la scurt timp. Nu-i de joacă cu asta...
Acron: (revoltat) Păi și de ce mai m-ai ...
Boris: Glumeam! Voiam să văd ce față faci. Ia.
Acron: Deci nu se poate să...
Boris: Nicio șansă, stai liniștit. Cu încredere.
Acron: Și ce fac acum?
Boris: Îl aprinzi, tragi în piept și ții acolo. (Acron aprinde țigara, trage în piept și e pe pragul de a tuși) Ține, ține, ține. (Acron îi dă jointul lui Boris) Hai mai trage de vreo două ori că e ok. (Acron face semn că nu) Ia măi că nu faci treabă așa. (Acron se conformează) Prima oară intră mai greu. E ca la femei. (pauză, ”paiul” ajunge și la Boris) Eu nu-nțeleg de ce nu e legală... Sunt mult mai periculoși oamenii care se îmbată ca porcii decât oamenii care fumează. Alcoolul te face agresiv, nu iarba.  În tine... (pauză) Mamă, dar ce situație de rahat... Nu înțeleg și vorba ta, parcă nici frică nu simt. Adică... Dacă nu sunt uși, pe unde am intrat? Cine ne-a adus? De ce noi? (pauză) Și cel mai ciudat e că mai degrabă simt melancolie decât panică.  Nu înțeleg... (Acron îi face semn să tacă) Ce? (Acron face o serie de semne prin care se înțelege că ar aprecia un moment de liniște) Ești ok? (Acron face semn că da. Boris reia) Ce treabă ciudată e jocul ăsta al posibilităților. Cum din infinitatea de variante pe care ni le pregătea existența, noi doi am nimerit aici. Care erau șansele? Și dacă viața are sens înseamnă că și asta are sens. Ce sens are asta? Ce sens are întâlnirea dintre noi? Ce handicap este capacitatea asta de a ne pune întrebări... Oricum cele mai multe întrebări nu-și află niciodată un răspuns concret. Ne sugrumă variabilele, motiv pentru care inevitabil ne scăldăm în superficialitate. Nu vedem niciodată esența. Era mult mai simplu dacă...
Acron: (între timp a început să respire mai greu și să-și verifice bătăile inimii) Șșșș...    
Boris: Ce e?
Acron: (profund) Am descoperit...
Boris: Ce-ai descoperit? (Acron tace) Zi ce-ai descoperit.
Acron: (la fel de profund) Blana...
Boris: E? Și cum e?
Acron: Blană...
Boris: Aia e...
Acron: Nu-nțeleg nimic... (Boris râde) E tot așa de încet... Niciodată nu mi-am dat seama ce încet e tot...
Boris: (amuzat) Cum adică încet?
Acron: Încet... Și mic... (Boris vrea să spună ceva) Nu mai vorbi... Nu te înțeleg... Nu înțeleg ce zici. Mă sperii... (pauză) Eu nu te cunosc. Tu îți imaginezi că noi, oamenii nu ajungem să ne cunoaștem, de fapt, niciodată? Nu știm nimic despre celălalt. Nu știm secretele și defectele care ne-ar face să-i detestăm pe ceilalți.
Boris: Ba ne cunoaștem...
Acron: Șșșș... Mă sperii... Nu ne cunoaștem. Nici măcar pe noi înșine. În esență nu știm nimic și nu cunoaștem pe nimeni. E un ciclu gigant de informație căruia nu avem cum să-i facem față. Știm să ne caracterizăm unii pe alții dar habar nu avem cine suntem și nici de ce suntem așa cum suntem. E paradoxal. (pe măsură ce povestește îi evită privirea lui Boris) Suntem cu toții niște anonimi cu buletine. Ne-au înscris prin numere de ordine într-un sistem ca să ne definească așa. Asta e superficial! Asta e mic. Mică e o societate care încearcă să cuantifice tot ignorând faptul că nimic nu poate fi realmente cuantificat. Mic. Meschin și mic.
Boris: Las-o baltă... N-are sens...
Acron: Asta zic: n-are sens. Poți să nu te mai uiți la mine, te rog?
Boris: Ce?
Acron: Să nu te mai uiți la mine. Mă sperie.
Boris: Termină că n-ai de ce să te sperii.
Acron: Nu te mai uita, te rog.
Boris: Și la cine să mă uit?
Acron: Nu-mi plac pupilele tale!
Boris: Dar ce-au pupilele mele?
Acron: Sunt urâte.
Boris: Nici pupilele tale nu arată foarte bine! (râde)
Acron: Gata!
Boris: Ce?
Acron: Nu te mai uita la mine acum!
Boris: Ei, nu mă uit! Ești haios!
Acron: Lasă-mă-n pace, nu te mai uita! (fuge într-un colț)
Boris: Hei, hei, hei, e ok. Stai liniștit că e ok.
Acron: Nu te uita, te uita, nu te uita.
Boris: Nu mă uit, uite stau cu spatele.
Acron: Bun. Așează-te acolo.
Boris: E bine așa?
Acron: Da. Dar mi-e frică, nu mă simt bine. (respiră sonor) Tot mi-e frică și-mi bate inima tare. Vreau să plec de-aici... Vreau să ies de-aici... M-au închis. (panică) De ce m-au închis?! Vreau să ies de aici.
Boris: (încearcă să-l liniștească) Acron, stai puțin, stai puțin.
Acron: Nu înțeleg ce vor...
Boris: Nu vrea nimeni nimic de la tine.
Acron: Și de ce sunt aici?
Boris: Nu contează. Las-o baltă... Liniștește-te puțin...
Acron: O Doamne!  Doamne, vreau să se termine asta odată... Așa e pentru totdeauna! E la infinit așa!
Boris: Nu e la infinit!
Acron: Nu se termină niciodată!
Boris: O să se termine.
Acron: E ca un salt în gol. Nu pot, nu pot.
Boris: Ce nu poți?
Acron: Nu pot, nu pot.
Boris: Ba poți ce vrei tu. Stai liniștit.
Acron: O doamne! Mi-e frică. Sincer mi-e frică. Mi-e frică rău tare.
Boris: Știu de ce ți-e frică, mă auzi?
Acron: Ba nu știi.
Boris: (calm) Ba știu. Vorbesc serios...
Acron: Știi?
Boris: (la fel de calm, știe că astfel de reacții sunt normale) Da. Ți-e frică pentru că nu mă cunoști și e normal să-ți fie frică. Dar uite, ca să mă cunoști, poți să mă întrebi ce vrei tu, ok? Orice vrei tu, eu îți răspund și o să vezi că totul e în regulă. Nu are de ce să-ți fie frică.
Acron: Cine ești tu?
Boris: Eu sunt Boris și sunt fotograf.
Acron: Boris și mai cum?
Boris: Nu contează.
Acron: Du-te dracului!
Boris: Cernea. Așa mă cheamă. Boris Cernea.
Acron: Și ce cauți aici?
Boris: (găsește repede) Nu știu exact dar nu ăsta-i și farmecul? Că putem să ne imaginăm lucruri. Poate-am fost răpiți de extratereștri. Știi că extratereștri nu sunt neapărat marțieni verzi ci pur și simplu civilizații mult mai avansate care pot studia chestii pe noi. (Acron este terifiat, Boris încearcă să rectifice)  Nu, n-am fost răpiți de niciun extraterestru, ce naiba vorbesc. (râde) Auzi, răpiți... Glumeam! Altă întrebare.
Acron: Eu ce caut aici?
Boris: La fel ca mine. Dar nu contează asta. Întreabă-mă altceva.
Acron: Ce este moartea?
Boris: Dar nici nu contează ce e moartea, dă-o dracului. Nu e nimic. Când se termină, se termină...
Acron: Dacă aici e moartea? Dacă suntem morți și iadul e o cameră fără uși? Dacă Sartre avea dreptate?
Boris: Cine?
Acron: Ești prost! Mi-e frică. Suntem morți clar.
Boris: (tace o secundă) N-are cum.
Acron: Ba are.
Boris: Ba n-are cum. Când ești mort nu mai ai corpul cu tine. Nu e ca și când mori și îți iei corpul cu tine acolo unde mergi.
Acron: De unde știi?
Boris: Nu știu. Așa m-am simțit toată viața. Am plămâni. Respir. Când ești mort nu poți respira. Mi-e sete acum, spre exemplu. Când ai crăpat nu-ți mai e nici foame, nici sete, nici nu mai respiri, nici nimic. Trăim, e în regulă. (stă puțin pe gânduri) Mamă, ce-aș mânca un Snickers... Pfoa! Și niște bomboane d-alea de ciocolată cu rom. Hai să vorbim despre altceva. Dacă ai putea să-ți alegi, unde ai vrea să fii?
Acron: Spune-mi de unde știi că nu suntem morți. Ai cum să știi asta?
Boris: Ți-am zis deja. Respirăm, ne este frică... Astea sunt lucruri pe care le simțim când suntem vii. Las-o puțin p-asta cu moartea că nu ajungem nicăieri. Zi-mi unde ai vrea să fii dacă ai putea să-ți alegi. (Cei doi urmează să-și imagineze exact locul în care se află de fapt. Pot modifica această porțiune de text în funcție de locația în care se montează piesa)
Acron: Nu știu... Într-un bar, să beau o bere rece...
Boris: Bun. Imaginează-ți că ești într-un bar, da?
Acron: Nu sunt într-un bar.
Boris: Imaginează-ți, bine? Imaginează-ți că suntem într-un bar. Nu suntem într-o cameră, suntem într-un bar, bine. Are pereții curbați și stâlpi în mijloc. (descrie barul în care sunt cei doi).
Acron: Nu vreau cu stâlpi în mijloc.
Boris: Lasă-l să aibă stâlpi. Cu ce ți-au greșit stâlpii?
Acron: Bine, îi las...
Boris: Ce mai are barul?
Acron: Un pian.
Boris: Un pian... Ce... Bine, are un pian. Uite aici e pianul, da? Imaginează-ți că auzi pianul (cântă câteva note la pian). Îl auzi?
Acron: (deși notele se aud în sală) Nu.
Boris: Mai încerc o dată. Acum l-ai auzit?
Acron: Da... parcă am auzit ceva... Ăla a fost un Mi, nu?
Boris: (încurcat) mmm... Da, exact un Mi a fost.
Acron: Cântă ceva calm. Ceva frumos... (Boris apasă câteva clape la întâmplare) Ceva mai frumos nu știi?
Boris: Mai frumos decât un Mi nu e nimic în lumea asta. Bun. Suntem în bar, da? Are pian dar n-are pianis, ok? Și imaginează-ți că sunt oameni în bar, ok? La mese. (textul care urmează este unul orientativ. Boris poate merge la oricare client din bar să îl descrie în funcție de hainele pe care le are, ce bea, ce mănâncă și așa mai departe. Orice atât timp cât servește unui scurt moment comic)Uite, imaginează-ți că aici e o tipă frumoasă pe care ai vrea s-o scoți la o cafea (o descrie cât mai detaliat pe tipă). Blondă cu... Ochi... (către tipă) Bună, ce faci? Uite, vrei să-l cunoști pe prietenul meu Acron?” Zice că vrea, dar mai încolo. Unde e barul?
Acron: (arată spre locul unde este, de fapt, barul) Acolo.
Boris: Nu-i acolo, ce-ai?! E în partea asta.
Acron: Îți spun sigur că acolo e.                                                                
Boris: Ce-ai măi?! Cine ar pune un bar acolo? Aici e barul.
Acron: E acolo. Nu-i loc de dubii.
Boris: Nu e niciun bar acolo, ce-ai?
Acron: Dar unde e?!
Boris: Aici, în colțul ăsta.
Acron: Ești complet pe dinafară. Lasă oamenilor puțin spațiu...
Boris: (îl îngână) Lasă oamenilor puțin spațiu... Nu las nimic! Să sufere că și eu sufăr. Deci barul e aici, da?!
Acron: E acolo!
Boris: E aici.
Acron: E prostesc și complet neconstructiv jocul tău.
Boris: Dar de ce nu lași barul aici unde spun eu?
Acron: (amenințător, cu sensul că revine în realitatea camerei fără uși) Încep să dispară din cienți... Parcă nici nu are uși barul ăsta... Se evaporă tot...
Boris: Băi da încăpățânat ești! Bine, aici e barul. Cum spui tu. Fii atent: mă duc la bar, da? Și îi cer barmanului (eventual descrie și barmanul) o bere. ” O bere rece, te rog. Pentru prietenul meu de acolo.” (barmanul îi dă o bere) ”Mulțumesc”
Acron: Ești nebun la cap.
Boris: Uite berea ta rece.
Acron: Nu ai nicio bere rece acolo.
Boris: Cum n-am? Uite, măi! Îți pun berea rece pe ceafă (Acron nu are nicio reacție) Simți?
Acron: Nu simt nimic, termină. E o tâmpenie.
Boris: Nu-i nicio tâmpenie. Uite, asta și gata. Ține berea.
Acron: Nu e nicio bere pe care s-o țin.
Boris: Ba e, asta. (Acron iese din joc) Hai mă... Te rog eu mult, ține asta...
Acron: Nu am ce să țin.
Boris: Fă-te că ții berea asta în mână, ok?! Te rog...
Acron: Na...
Boris: Acum bea cu sete din ea. (Acron ezită) Joacă-te... Hai, bea cu sete.
Acron: Fie... (bea jumătate de sticlă dintr-o răsuflare. Este evident că nu crede în jocul lui Boris)
Boris: Ai simțit!
Acron: Ce să simt?
Boris: Ai simțit berea, nu poți să mă minți!
Acron: N-am simțit...
Boris: Ei, nu! Te-am văzut! Ți-ai imaginat că e bere și ai simțit gustul de bere.
Acron: Da, sigur. Bere *** (spune marca berii pe care a băut-o), mai exact.
Boris: Hai nu te mai prosti. Am văzut clar. Dă-mi și mie.
Acron: (arată că nu se simte confortabil) Cât mai durează asta?
Boris: Ce?
Acron: Blana.
Boris: Toată viața, sper.
Acron: Nu mă simt bine.
Boris: (în spirit de glumă) Mai vrei bere?
Acron: Hai lasă-mă cu tâmpeniile.
Boris: (continuând gluma) Bine, o duc înapoi la bar, atunci
Acron: Ești copil. Gata, ajunge. Nu-i nicio bere și niciun bar.
Boris: Dar ce-ai?!
Acron: Nu știu... Mă simt de parcă nu-s eu. Îmi aud vocea ciudat, mi se pare că ești mai dubios decât la început, cred că urmărești ceva...
Boris: Ce să urmăresc?
Acron: Nu știu... ești suspect.
Boris: Ești paranoic.
Acron: Ești mincinos pentru că ai zis că n-o să fiu paranoic.
Boris: N-aveam cum să știu...
Acron: Ei, n-aveai!
Boris: Stai calm că nu poate să mai dureze mult. Ce simți?
Acron: Am gânduri dubioase pe care nu le-am mai avut niciodată.
Boris: E normal. Privești dintr-o altă perspectivă.
Acron: Dă-o-ncolo de perspectivă.
Boris: Ce gânduri dubioase ai?
Acron: Mă tot gândesc la Dumnezeu.
Boris: Asta-i tricky.
Acron: Ce e?
Boris: E cu două tăișuri.
Acron: Eu mă gândesc altfel acum.
Boris: Cum?
Acron: La un echilibru suspect pentru noi. Dincolo de cele cinci simțuri. Un loc atemporal care există întotdeauna și în care suntem și noi ca niște cereale eterne într-un bol etern cu lapte etern. E păcat că nu avem acces la asta aici. Viața noastră pornește de la punctul A și se termină în punctul B. Divinitatea, orice formă ar avea, începe de la punctul C. Și tot acolo se termină. Adică nu se termină. Ne include, dar nu o vedem. Nu atingem perfecțiunea. Dumnezeu.
Boris: Ce e El, cum e... E incorect și mult prea discret. În toată lumea se tot omoară oamenii și Dumnezeul ăsta, dacă există, stă și urmărește spectacolul. În războaie trimit copii de douăzeci de ani să moară pentru ceva în care nici ei nu cred. Cum să trimiți copiii să moară? Cum?! E absurd. Că nu-i trimiți să fie eroi... îi trimiți carne de tun... Și Dumnezeu ce face? Probabil pariază pe ruși sau ceva... Și preoți absolut scârboși care trăiesc în lux și religii inutile în care oamenii cred orbește și, care religii au provocat și provoacă războaie. Războaiele alea în care mor copiii. S-a dus tot dracului de cum a început să existe biserica. Și nimeni nu vede nimic. Și înmormântări și nunți și botezuri plătite cu bani grei. Biserica e o fabrică de bani și oamenii merg la biserici și aprind lumânări. Și Dumnezeu, probabil, zâmbește patern când vede cum a devenit un brand al bătrânilor care nu au în ce altceva să creadă. Și părinți care-și bat copiii în scop educativ... Ce vorbim mă... Și oameni care mor de foame... Și mizerie... Și nefericire, nici nu mai zic... Și copile violate de scârbe de oameni... Și copii geniali care nu au posibilitatea să rămână geniali... Și toată lumea asta care este un mare și împuțit căcat. Și Dumnezeu unde e? Ce face El?!
Acron: Dar nu e niciun El. Nu e un individ. E tot.
Boris: Tot ce?
Acron: Tot. Noi, locul ăsta. Tot e un cuvânt care se include și pe el însuși.
Boris: M-ai pierdut.
Acron: (devine euforic) Păi Tot e Tot...
Boris: Așa...
Acron: Totul e senzațional!
Boris: Sunt complet de-acord.
Acron: (pică iar) Dar dacă ai pentru o secundă o viziune cât de limitată asupra Totului... Atunci, dacă trece, de ce mai trăiești?
Boris: Nu știu... Las-o dracu...
Acron: E prea mult! Îmi vine să explodez. Nu trebuia să fumez obrăznicia aia.
Boris: Stai liniștit că poate e mai bine.
Acron: Cu ce e mai bine?
Boris: Păi ai gândit mai profund...
Acron: Adică eu nu gândesc profund?
Boris: N-am spus asta... Scrii?
Acron: Nu.
Boris: Dar ce faci?
Acron: Bine.
Boris: Serios? În teatru cred că replica asta s-ar numi ”cioacă”. Știi că nu la asta mă refeream... Ce faci tu în viața ta?
Acron: Ce lucrez, mă întrebi.
Boris: Da.
Acron: Nu știu... Lucrez la o fabrică de lactate, nimic interesant.
Boris: Ha! Nu cred! Și tata lucra la o fabrică de lactate. Ești căsătorit?
Acron: Hai să schimbăm subiectul. Nu mă simt confortabil să vorbim despre mine. Am senzația că mă spionezi. (scurtă pauză) Tu ești căsătorit.
Boris: (nu îi vine să creadă ce întrebare i s-a adresat) Nu-i adevărat!
Acron: Ce?
Boris: Ești absurd. Îmi zici că te spionez și apoi îmi pui aceeași întrebare.
Acron: Încerc să nu mă gândesc la mine că am gânduri dubioase. Deci ești căsătorit?
Boris: Nu. Nici nu vreau să mă căsătoresc. Trăiesc cu iubita mea de opt ani și sunt foarte fericit și fără să mă binecuvânteze o popă.
Acron: De-acord. Tot îmi vâjâie.
Boris: O să treacă.
Acron: Acum mă gândesc la moarte.
Boris: Iar?
Acron: M-am mai gândit la moarte?
Boris: Da.
Acron: De unde știi?
Boris: Mi-ai spus.
Acron: Ah, da. Ziceam că, de fapt, acum suntem morți.
Boris: Nu ești optimist deloc.
Acron: Nu aleg asta. E creionul divin care-mi schițează gândurile.
Boris: Creionul divin.
Acron: Da, cred că Dumnezeu e, de fapt, un creion care desenează tot.
Boris: Dumnezeu este un creion. Asta e cât se poate de evident.
Acron: Și creionează moartea. Moarte... Atât de simplu. Ca o umbră. Ca o hașură peste un chip limpede.
Boris: Ai suflet de poet.
Acron: Moarte... Nu-mi dau seama dacă ar trebui să ne fie frică de ea.
Boris: Nu are de ce să-ți fie frică de moarte. Dacă vine, vine.
Acron: Și dacă vine, ce se întâmplă?
Boris: Nu știu. Nu te mai gândi la asta.
Acron: Hai că ești culmea! Cum să nu mă mai gândesc dacă mă gândesc.
Boris: Gândește-te că nu te gândești.
Acron: Când te gândești că nu te gândești, de fapt, te gândești.
Boris: Gândește-te la... flori.
Acron: Pe mormânt.
Boris: Ești sinistru. Atunci nu te gândi la flori, gândește-te la politică.
Acron: Să moară, dă-i dracului pe toți.
Boris: Chiar nu poți să îți pui ceva frumos în minte? Gândește-te la un peisaj, nu știu... Gândește-te la altceva.
Acron: Cum a murit taică-tău?
Boris: Serios?! Cum ai ajuns la asta?
Acron: Păi mă gândeam la moarte.
Boris: Nu-i ok...
Acron: N-am voie să întreb?
Boris: Ba da, dar nu așa.
Acron: Dar cum?
Boris: Nu știu, nu așa.
Acron: Îmi spui sau nu?
Boris: În fine... A făcut un atac cerebral în timp ce era la volan.
Acron: Și? Atât?
Boris: Dup-aia a făcut accident dar murise deja. Accidentul nu l-a făcut decât să arate mai rău. (își amintește) Mult mai rău...
Acron: Te-a distrus, mă gândesc...
Boris: Îți dai seama... Câțiva ani n-am vorbit cu nimeni despre asta. Niciun cuvânt. Dup-aia mi-am dat seama că urma să mă sinucid și am reușit cumva să ies din întunericul ăla. Creionul divin! (reia) M-am obișnuit cu ideea... Acron: Sunt oameni care nici n-ajung să-și cunoască părinții, stai liniștit.
Boris: Ai dreptate... Eu l-am cunoscut pe bătrân... Era nebun și frumos... Ne jucam într-una. Nu obosea niciodată. Era la fel de copil ca noi. Toate tâmpeniile le făceam cu el... Dar nici nu știa când să se oprească din joacă. Odată a stat certat cu mama vreo două zile pentru că ne jucam de-a poliția și mafioții. El era mafiot și m-a luat prizonier. M-a ținut  de mâini atârnat afară pe balcon pân-a venit mama: ”ești nebun, ce cauți cu copilu pe balcon?! Omori copilul, nu ești sănătos la cap”.  Era să ne omoare ea pe amândoi că dacă se speria tata și scăpa copilul o beleam. (râde) Asta-i una. Au fost multe bombe de întâmplări. Era un super tip... L-am iubit tare dar... s-a-ntâmplat, aia e. Oamenii mor.
Acron: Nu-i nimic mai sigur decât moartea.
Boris: Nu că ești incredibil! Gata, ajunge...
Acron: Te nimerești în cameră cu un om, îți dă drog
Boris: (îl întrerupe) Îți dă drog...
Acron: Lasă-mă să termin: îți dă drog și dup-aia nici nu te lasă să te gândești la ce vrei. Ne cenzurăm și dacă suntem doi oameni pe lume.
Boris: Nu, că te-a lovit profunzimea tare pe tine. Nu ne cenzurăm doar că nu mă simt nici eu foarte bine vorbind despre asta. (pauză) Hai să-ți fac câteva portrete.
Acron: Nu...
Boris: De ce?
Acron: Nu-mi place cum ies în poze...
Boris: (în timp ce caută în rucsac să-și scoată aparatul) Ei, n-ai avut parte tu de fotograf... Unde e... N-am aparatul. N-am niciun aparat.
Acron: Poate l-ai uitat.
Boris: De când am aparat, de la optâșpte ani, nu am ieșit niciodată fără el. Acum am cinci și e imposibil să ies vără vreunul din ele.
Acron: Ai ieșit acum...
Boris: L-ai luat tu?
Acron: Și ce... să fac cu el? Unde să-l pun?
Boris: Nu cred... E super ciudat. În fine... Îți fac cu telefonul. Trebuie să am o poză cu tine.
Acron: Hai mă...
Boris: (își scoate telefonul și îl pregătește pentru fotografie) Stai relaxat și nu te uita la mine. Vezi-ți de ale tale. (Acron stă la poză) Nu sta la poză, ți-am zis.
Acron: (neagă) Nu stau.
Boris: Ba stai.
Acron: Ba nu. Sunt relaxat.
Boris: Parcă ai un băț în cur.
Acron: N-am. Sunt relaxat.
Boris: Mergi un pic.
Acron: Unde să merg?
Boris: Mergi un pic pe-aici. (Acron merge drept, cu prestanță) Mergi normal!
Acron: Merg normal.
Boris: Gata, nu-ți mai fac nicio poză. (Acron începe se relaxează) Uite!
Acron: Ce? Te-ai relaxat brusc. Stai așa! (scoate telefonul, Acron încremenește iar) Nu, că ești culmea! Gândește-te la moarte, ok? Gândește-te la cum e inevitabilă. La cum nu știi unde este și când te ia. La cum, practic nu știi nimic despre nimic. Moarte e peste tot într-o continuă așteptare. (Acron se gândește și își schimbă poziția corpului) Nu știi niciodată cine e următorul. Când. Unde. De ce. Uite-l pe tata, nu e tata. Uite-o pe mama, nu e mama. Nu depinde de noi decât în foarte mică măsură. Nimic nu depinde de noi. Gândește-te că la cât de mici și neînsemnați suntem, moartea este, practic, o necesitate. (Acron e adâncit în gânduri) Așa! Despre asta vorbesc! (se uită în telefon după ce a făcut poza și rămâne stupefiat) Ce-i asta? E albă. (mai face o poză) Ies pozele albe. Ce...? N-are niciun sens. (mai face una) Alb. Hai dă-o dracu! Cum să iasă pozele albe, mă?
Acron: (schimbare radicală de atitudine. Acron devine amenințător, dubios) Știi la ce mă gândeam?
Boris: (încă sub influența pozelor albe) Nu știu, de unde să știu?
Acron: Îți spun eu. La moarte.
Boris: Las-o baltă. Deja e prea mult.
Acron: (se apropie) Niciodată nu e prea mult.
Boris: (uitându-se la telefon) Nu înțeleg...
Acron: Stai puțin jos, te rog.
Boris: Ce?
Acron: Stai puțin jos.
Boris: De ce să stau jos?
Acron: (scoate un cuțit) Pentru că așa te rog eu.
Boris: Ce-i ăla?
Acron: Nu-i nimic. Stai?
Boris: Ce înseamnă asta, Acron?
Acron: Înseamnă că trebuie să te așezi.
Boris: Nu mă așez nicăieri. Ajutoor!
Acron: Strigă cât vrei. Nu te-aude nimeni.
Boris: Stai acolo!
Acron: Ar fi mai bine să stai tu. Ai încredere în mine.
Boris: Ești nebun la cap!
Acron: Nu sunt nebun deloc. Jos.
Boris: (în timp ce se așează) Stai să vorbim puțin...
Acron: Dar vorbim...
Boris: Pune cuțitul ăla undeva, te rog.
Acron: Dar e undeva. Lasă-ți mâinile în jos. Dacă îți miști mâinile te crestez.
Boris: Nu înțeleg... Cu ce-am greșit?
Acron: (sarcastic) Cu nimic.
Boris: Tu m-ai adus aici, nu?
Acron: Într-un fel... Bine, și tu m-ai adus aici...
Boris: Ce vrei să zici?
Acron: Că suntem amândoi aici pentru că trebuia să fim. Unde altundeva să fim? Unde rămăseserăm? Ah, la moarte... (îi pune lama la gât)
Boris: Stai, stai, stai, stai...
Acron: Lasă-ți mâinile alea jos! Nu te mai agita. Nu vrem ca lama asta să-ți taie gâtuțul. Bun. Uite, facem un joc de imaginație, da? (agresiv) Da?!
Boris: Da, da...
Acron: Bun. E doar un joc, stai calm. Nu te panica. Zi-mi dacă ți-e frică.
Boris: Normal că mi-e frică...
Acron: N-ai înțeles. (insinuează) Zi-mi dacă ți-e frică.
Boris: Ce vrei?
Acron: Ești autist?! Te-am întrebat dacă ți-e frică.
Boris: Ți-am zis că da.
Acron: Nu pot să cred! Hai s-o luăm altfel: nu-i așa că nu ți-e frică?
Boris: Nu...
Acron: Stai bine? Confortabil?
Boris: Da...
Acron: Asta și vrem. Mai ai nevoie de ceva?
Boris: Cum adică?
Acron: Serios?! Te-am întrebat dacă mai ai nevoie de ceva. Ce anume n-ai înțeles? Nu știu... Ai nevoie de o bere de la bar?!
Boris: Am nevoie să nu mor.
Acron: Dar nu mori... Bine... Depinde. Acum vreau să stai relaxat...
Boris: (țipă) Sunt relaxat, ok?!
Acron: Hei, hei, hei... Nu țipăm, da? Nu fii obraznic. Cere-ți scuze. (așteaptă apoi țipă) Cere-ți scuze!
Boris: Scuză-mă.
Acron: De ce?
Boris: Pentru că am țipat.
Acron: Bun. Ești un băiat bun. Ți-e frică de moarte?
Boris: Normal că mi-e frică de moarte...
Acron: Nu ți-e frică!
Boris: Nu mi-e frică...
Acron: E ceva de care să-ți fie frică?
Boris: De nimic.
Acron: Nu ți-e frică de nimic?
Boris: Nu știu exact...
Acron: Cum nu știi?
Boris: Zi-mi tu dacă mi-e frică.
Acron: Cum să-ți zic eu? Hai că ești naiv. Cum e să știi că poți să mori în următoarele două minute? Că moartea stă ca un cățel cuminte și ascultător pe cuțit, aici. Uite-aici stă. Se plimbă ca pe o alee și așteaptă să-ți vadă sângele cum plonjează din gât. Hm? Cum se simte? Cum se simte să nu știi unde urmează să fii? Cum urmează să fii? Zi-mi, cum se simte?
Boris: Nu știu...
Acron: Cum nu știi? Nu știi ce simți acum?
Boris: Ba da, frică.
Acron: Frică... Bun. Dar nu are de ce să-ți fie frică de moarte, nu tu spuneai asta? Când vine, vine.
Boris: Lasă-mă-n pace... Te rog mult de tot, lasă-mă-n pace.
Acron: Dar n-am terminat. Nu te mai mișca ți-am zis! Dacă te mai miști îți scot un ochi! E aici... Uite-o cum se plimbă... O vezi?
Boris: Da, o văd.
Acron: Miroase a mort, așa-i?
Boris: Nu, miroase a vanilie!
Acron: Ba a mort.
Boris: A mort miroase.
Acron: Și a sânge.
Boris: Și a sânge. Oprește-te, te rog frumos.
Acron: E doar un joc. Joacă. Simte. Ce-ai vrea să faci acum?
Boris: Nu știu... Nu asta...
Acron: Dar ce? Concret.
Boris: Să fiu acasă.
Acron: Dar ești acasă. Acasă e aici, pe lama de cuțit. Am dreptate sau nu?
Boris: Nu.
Acron: Nu te juca cu mine, că te nenorocesc!
Boris: Nu mă joc...
Acron: Unde e acasă?
Boris: (înspre lama de cuțit) Acolo.
Acron: Îmi permiți să te mai întreb ceva?
Boris: Da.
Acron: Ești amabil... Spune-mi... Când ești așa de aproape, îți dai seama cum ar putea să fie?
Boris: Nu.
Acron: (îi lipește lama de gât mai apăsat) Dar acum?
Boris: Oprește-te, te rog. Te implor, oprește-te!
Acron: Nu mi-ai răspuns la întrebare.
Boris: Nu, nu îmi dau seama cum ar putea să fie.
Acron: Nu-i un răspuns bun deloc. Deci îți dai seama?
Boris: Da, îmi dau seama.
Acron: Ah, da?! Cum? Povestește-mi.
Boris: E ca și când...
Acron: Nu e ca și când nimic.
Boris: Nu e ca și când nimic. E o... lumină...
Acron: Ce lumină? Povestește-mi.
Boris: O lumină caldă. Care te îmbrățișează. O lumină în care apar siluetele oamenilor dragi care au murit. O lumină unde totul e bine și frumos. Un loc unde miroase frumos și nu poate să te-atingă nimic niciodată.  
Acron: Păi dacă-i așa frumos, zi-mi de ce nu ar trebui să te omor acum?
Boris: Dar nu-i frumos!
Acron: Dar așa ai zis...
Boris: Era doar prima parte. Doar începutul e frumos.
Acron: Da?
Boris: Da. Dup-aia vin dracii și satanele cu cazane cu smoală.
Acron: Sună a clișeu.
Boris: Nu-s numai cazanele! Sunt și oameni cu... frânghii în ei.
Acron: Cum așa?
Boris: Au frânghii trecute prin burți și se învârt încontinuu pe frânghiile alea. Se învârt și-i doare și vomită în tot timpul ăsta.
Acron: Ce vomită?
Boris: Nu știu... Vomită pui digerați din care se mai văd ciocurile și ghearele.
Acron: Dacă te omor acum, care-ar fi ultima ta dorință?
Boris: Să nu mă omori.
Acron: În afară de asta.
Boris: Să mori tu.
Acron: Nu fi obraznic! Atât îți spun. Nu fi obraznic! Calmează-te! Zi dorința.
Boris: Să mai fac o fotografie.  
Acron: Asta m-a atins. Spune-mi te rog... Ce ești dispus să faci să nu te omor?
Boris: Orice.
Acron: Crezi c-aș putea s-o iau puțin pe iubita ta?
Boris: Ce?!
Acron: Să îți iau puțin iubita, s-o călăresc vreo patruzeci de minute și apoi să plec liniștit și transpirat acasă. În schimb tu trăiești. Accepți? (Boris tace) Nu am auzit niciun răspuns.
Boris: Fă ce vrei!
Acron: Spunemi... ai omorât vreodată pe cineva?
Boris: Nu.
Acron: Se simte fenomenal. Să știi că poți să-i iei cuiva tot. Absolut tot. Să îl arunci de-aici către nicăieri.
Boris: Nu, te rog eu nu...
Acron: Nu ce?
Boris: Nu mă omorî.
Acron: Și dacă te omor ce-o să-mi faci? (râde)
Boris: Te rog...
Acron: Viața ta e în mâinile mele acum. Viața ta e mereu în mâinile cuiva. Oricine poate omorî pe oricine oricând și noi ne comportăm de parcă am fi dumnezei. Nu vă dați seama cât de fragili sunteți, de fapt. Viața ta nu îți aparține. Aparține celorlalți.
Iubita lui Boris: (pe bandă) Boris...
Acron: Nu vezi adevărata valoare a morții decât atunci când o ai în față. Ți-ai schimbat principiile agonisite-ntr-o viață atunci când ai simțit moartea că vine. Doar să mai rămâi aici puțin. De ce? (Boris tace) Zi de ce.
Boris: Pentru că vreau să trăiesc.
Acron: De ce?
Boris: Pentru că-i frumos aici...
Iubita lui Boris: (pe bandă. mai insistentă) Boris...
Acron: Greșit. Vrei să trăiești pentru habar n-ai ce-i aici.
Boris: Ce?!
Acron: Nu știi cum e aici. Nici nu vrei să știi...
Boris: Cine...
Acron: Gata, m-am plictisit. Game over.
Boris: Nu! (Acron se îndepărtează și stă neclintit uitându-se la Boris) Ce-i asta?
Acron: A fost un joc de imaginație. N-ai vrut tu jocuri de imaginație?
Boris: Un joc? Ăsta a fost un joc?! Ești nebun la cap! Ești fucking nebun!
Acron: Nu sunt. Sunt doar mort.
Iubita lui Boris: (pe bandă) Boris, iubitule...
Boris: Ce ești?
Acron: Mort. Și mort sună ciudat.
Boris: Mort...
Acron: Mort...
Boris: Mort.
Acron: Sticlă.
Boris: Sticlă.
Acron: Sticlă.
Boris: Sticlă.
Acron: Sticlă
Iubita lui Boris: (se stinge lumina) Boris, iubire, ai visat urât... Hai și bea puțină apă. Te iubesc.





















-Sfârșit-

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Repetitiv

Pornește, te rog, motoarele unei iubiri mecanice. Dereglează-mi toate credințele spunâdu-mi cuvinte pe care le voi uita. Înfige-mi un zâmbet în suflet și lasă-l acolo să-mi înflorească ființa. Voi susține etern că nu am nevoie de dragoste, precum un sărac demn care nu acceptă mila. Lasă-mă să simt că te vreau. Pleacă. Întoarce-te și pleacă iar. Îmi voi plimba palmele pe trupul tău citindu-te în Braille-ul dragostei mele. Am să te văd cum nimeni nu te va mai vedea niciodată. Îți voi arăta poarta dincolo de care vom trăi milenii comprimate în secunde. Nu are nimeni nevoie să oprească timpul, când timpul însuși va deveni singura logică a dragostei noastre mecanice. Putem să ne mințim că am fi nemuritori și să ne facem planuri care să ne verse zâmbete pe buze. Pe buze voi lua toate capitolele existenței tale. Te voi cunoaște atât de bine încât vei fugi. Îți voi citi viața din carta tipărită de privirile tale.  Mecanic, precum un cititor dependent. Lasă-mă să-l deduc pe Tolstoi din spatele…

Poezia care și-a pierdut titlul undeva în ea însăși

Te iubesc invariabil, cât tot universul care este, de altfel, în expansiune. Te iubesc matematic, precis, la virgulă. Sau la virgulă se cheamă că te iubesc literar? Te iubesc cu neologisme, cu arhaisme și aer de munte, cu paronime și antonime. Te iubesc muzical, cu arii, (alt soi de dragoste matematică) cu simfonii și balade. Te iubesc în imagini vii, năvălind erotic, prin mine și, firește, mai ales prin tine. Te iubesc în conflict, în adulter, în greșeală, în lacrimi, în ură, în păcate, în inestetic și-n regret. Te iubesc în tinerețe, în rațiune, în nebunie, în copilărie,
în bătrânețe și-n moarte.

Infatuare

Nu vreau să mai vorbesc despre obiecte; vreau să vorbesc abstract, să fiu poet
inteligent și dibaci. Să simt culorile
în pași de dans contemporan. Să-mi
plesnească violetu-n suflet și-n secundă.
Vreau să gândesc divinitatea și s-o
definesc în cuvinte pompoase.
Voi dovedi sacrul ce-mi picură între idei
și voi lăsa descrierile concrete pentru idioți.
Am zdrobit diferența dintre viitor și trecut
născându-mă și unificând prezentul în mine.
Pălmuiesc moartea și-o împing în necunoscut.
În mine zace istoria umanității și sensul
dintre particule. Eu sunt exteriorul meu și
muzica este arhitectul existenței fericite.
Voi defini dragostea într-un alt cuvânt
care nu există și pe care nu-l voi scrie acum.
Sunt important și privesc dincolo de realitate,
în idealul faptelor care se petrec simultan.
Cunosc haosul și gândesc starea de dinainte
să te naști. Experimentez limitele infinitului
și scuip disprețuitor peste orice semn de întrebare.
Sunt om numai pentru că oamenii mă văd așa,
învelit într-un trup vulgar cu mușchi, …