Treceți la conținutul principal

Fumezi?














Fumezi?
(Comedie într-un act)
-de Ionuț Buruiană-









                                                         





Moto: ”Dacă fumatul nu ne ucide, găsim altceva.”






Personajele:


Liviu – Aproximativ patruzeci de ani. De cincisprezece ani face afaceri de succes pe piaţa imobiliară. Este directorul unei companii. Îşi iubeşte munca. Fumător înrăit. Gelos. Căsătorit cu Felicia care locuieşte în Belgia şi lucrează ca şi consultant de imagine pentru o companie de export din Bruges. Se văd de patru ori pe an. Aşteaptă cu nerăbdare momentul în care vor avea o relaţie normală şi vor locui împreună.

Antonio – Aproximativ treizeci de ani. Homosexual. Şomer. Pasionat de loterie; de fapt, loteria este singura sa pasiune reală. Orice joc ce implică numere şi câştig îi fac deliciul zilnic. Este convins de faptul că va veni un moment în care va câştiga premiul cel mare. A moştenit o sumă frumuşică de la bunica sa preferată care i-a lăsat toată averea. Investeşte câte puţin, dar constant în bilete la loterie. 























Actul întâi

Decorul va reprezenta, în primă instanță, o stație de autobuz. Apoi sufrageria lui Liviu. Primul moment îl găseşte pe Liviu în picioare  prezentând introducerea în poveste. Antonio așteaptă în stația de autobuz.  


Liviu: Numele meu este Liviu Botez şi sunt în pragul unei căderi nervoase. Toată nenorocirea a început exact acum doi ani. Deţineam o companie imobiliară care mergea ca pe roate şi totul era perfect. Eram căsătorit cu Felicia care avea o carieră de succes în Belgia şi aşteptam momentul în care să revină în ţară şi să avem o familie fericită aici. Aveam un singur defect: fumam. Mult. Două pachete de ţigări pe zi. Uneori, trei. Am mers la un control de rutină; bunul meu prieten, doctorul Mirea mi-a spus că rezultatele vor veni în câteva zile. Două zile mai târziu -adică acum doi ani- , mă întorceam cu maşina de la muncă, şi am avut un accident de maşină. Nimic grav doar că maşina s-a făcut praf. Şi-aşa a început dezastrul. După ce-am fost la poliţie şi am completat toate cele, am decis să merg pe jos acasă. Când am ieşit din secţie am fost jefuit. Mi-a luat unul portofelul din mână şi a fugit. M-am întors la poliţie, am declarat furtul, l-am descris pe nemernic: aproximativ 1.75, cu părul ***, îmbrăcat cu ***(descrie fizicul și costumaţia lui Antonio), lat în spate, că de la spate l-am văzut cum fugea. Apoi am plecat. Eram obosit şi atunci, în momentul ăla, exact în momentul ăla, lua-m-ar dracul, am decis să iau autobuzul pentru prima oară în ultimii nouă ani. În staţia de autobuz mi-a sunat telefonul, lua-l-ar dracul de telefon să-l ia. (acţiunea se mută într-o staţie de autobuz fictivă unde Antonio stă pe scaunele de aşteptare, în timp ce Liviu se plimbă abătut, dar totuşi cumva uşurat că această zi groaznică se va sfârşi cu bine. Fumează o ţigară. Îi sună telefonul mobil.)

Liviu: Te salut, domnule doctor, bună seara. Păi chiar voiam să te întreb de ce mă suni, că doar mâine am programare. Da... Da, da, da, spuneţi, domnule. (Ascultă. Faţa i se întunecă cu fiecare secundă ce trece) Păi cum...? (pauză) Da, sunt aici. Am înţeles. Doamne, asta-mi mai lipsea pe ziua de azi. Nu, nimic... De mâine le las, domnu doctor, promit. (răspuns) De azi, atunci. (se uită în jur şi îl vede pe Antonio pe bancă) Da... Am înţeles. Aşa o să fac.
Îţi mulţumesc... Da... Pe toate, da. Bine, bine... O seară bună.
(resimte şocul, apoi se îndreaptă către Antonio) Scuză-mă...
Antonio: Da?
Liviu: Fumezi?
Antonio: Ocazional... Da, da, fumez. De ce?
Liviu: (dându-i pachetul său de ţigări) Poftim.
Antonio: Nu înţeleg...
Liviu: Ia-le te rog frumos.
Antonio: Nu... De ce?
Liviu: Pentru binele meu. O să mor.
Antonio: Când?
Liviu: Nu ştiu dar nu contează. Şi-aşa voiam să mă las de fumat.
Antonio: Îmi pare rău...
Liviu: Ba nu-ţi pare. Nici nu mă cunoşti.
Antonio: Păi dacă mori nici n-o să am ocazia.
Liviu: Le iei, te rog? E sfatul lui dom' doctor să le dau cuiva în loc să le-arunc. Ceva psihologie, n-am înţeles exact. Ideea e că trebuie s-o fac acum. (sincer, nu dramatic) Sunt cumva pe moarte, ţi-am zis.
Antonio: Ce noroc pe mine! (realizează) Ce noroc pe mine că te pot ajuta! Sigur, le iau. Te salvez!
Liviu: (sesizează asemănarea dintre hoțul de buzunare și Antonio) Nu vreau să-mi plăteşti ţigările. Dă-mi ceva simbolic să nu te simţi dator.
Antonio: Cât?
Liviu: De-un bilet de autobuz.
Antonio: (scoate bani din buzunar) Poftim.
Liviu: Dar portofel n-ai?
Antonio: Nu, de ce?
Liviu: Ah, eram curios...
Antonio: Cred că ţi-a stricat ziua vestea asta de la doctor.
Liviu: Ah, nu că acum două ore am făcut accident cu maşina.
Antonio: (râzând) Bună asta! E bine să nu faci o tragedie din tot şi să mai şi glumeşti... Chiar bună asta cu accidentul!
Liviu: Chiar am avut un accident nasol de maşină acum două ore. Am avut noroc. Maşina e zob.
Antonio: Nu cred... Dar ai scăpat...
Liviu: Păi... da. Îmi pare rău de ea...
Antonio: Erați apropiați?
Liviu: Întotdeauna era acolo când aveam nevoie de ea...
Antonio: Îmi pare rău...
Liviu: Doamne, ce frumoasă era... cum mirosea... și mai ales cum torcea.
Antonio: (confuz) Scuză-mă... Era o femeie sau o pisică?
Liviu: O mașină.
Antonio: Ah, mașina! Odihnească-se-n pace. (reia) După o zi ca asta trebuie să bagi la loterie; sigur iei ceva dacă nu mori azi.
Liviu: Nu că nici noroc la bani n-am că...
Antonio: Ce ?
Liviu : Nimic... (minte) Am pierdut toți banii la cazino.
Antonio : Hai las-o... parcă eşti un personaj dintr-un film...
Liviu: (lipsă de reacţie. Pauză) Ce autobuz aştepţi?
Antonio: Zecele.
Liviu: Perfect. Eu mai am acasă o rezervă de ţigări... Trebuie să le dau şi p-alea, nu mai am ce face cu ele. E prea mult dacă te-aş ruga să vii să le iei, te rog?
Antonio: Asta chiar e ziua mea norocoasă! Spre deosebire de tine... Glumesc... Sigur că vin. Te salvez! Ah, uite-l că vine.

Antonio: (Antonio preia rolul povestitorului) Numele meu este Antonio Lungu şi aşa l-am cunoscut pe Liviu. Coincidenţă? Din fericire eu nu sunt în pragul niciunei căderi nervoase, chiar dacă și viaţa mea a luat întorsături neaşteptate înepând de acum doi ani. Eu, de fapt nu fumasem decât exact şase ţigări în viaţa mea: una când aveam paişpe ani, în baie şi m-a luat cu transpiraţii şi cu rău şi n-am mai vrut s-aud de fumat, una în baia liceului, ca experienţă, una după ce mi-am pierdut virginitatea – ştiam eu că aşa se face -, a patra ţigară, trei ani mai târziu, după a doua partidă de sex, când mi-am dat seama că prima oară nu-mi pierdusem, de fapt, virginitatea şi ultimele două ţigări în diverse ocazii pe care nu vreau să le menţionez. Ei bine, acum doi ani nu eram fumător dar m-am simţit responsabil pentru un om care era pe moarte. (Cei doi intră acum în spaţiul care va reprezenta sufrageria lui Liviu. Acesta îi face semn lui Antonio să intre, să se aşeze şi să-l aştepte puţin până-i aduce ţigările. Poartă o conversaţie la telefonul mobil cu iubita sa)

Liviu: Dar ţi-am zis că n-am nimic, iubire. Nici n-a fost aşa grav. (întrebare din telefon) Păi e aproape întreagă. Adică... Na! Aproape întreagă, e puţin “julită”, dar stai liniştită că am vorbit deja la asigurări şi cum n-a fost vina mea, nu trebuie să plătesc eu nimic. Nu trebuie să pui aceiaşi întrebare de zece ori! (pauză) E Sofica, nu e orice maşină, da?! Şi e zob, acum eşti mulţumită?! Zob, pilaf; m-am rostogolit în decor şi m-am izbit cu portbagajul de un copac. Aproape că s-a rupt în jumate; a rămas fără suflare, draga de ea. S-a sacrificat. Am avut noroc şi ea n-a avut. (pauză la telefon) Mai eşti acolo? Alo, Felicia, mă auzi?! Felicia! Ah, mă speriasem.  Şi eu te iubesc bezeluţa mea. (pesemne că Felicia vrea să închidă) Ah, beibi, stai puţin. Nu s-a mai întâmplat nimic doar că atunci când mă-ntorceam acasă m-a sunat Mirea. Da, doctorul şi...  Ah, nu că nu-i nimic grav... Ceva minor la plămâni... (vine avalanşa de întrebări) Păi nu, că de azi m-am lăsat. Păi m-am lăsat. Ei, cum să mă las? Cum se lasă omul de fumat, aşa!  Hai măi... încetează cu atâtea întrebări... Bine, mi-a zis Mirea că... Da, doctorul! -mă laşi să spun ce am să spun?!- deci mi-a zis doctorul că trebuie să mă las de fumat că altfel e... dificil. Dificil, dificil, cum dificil! Zicea că se poate să mor. Gata, calmează-te, te rog. (în telefon întrebare) Nu s-a mai întâmplat nimic. Ești incredibilă... Hai că mai vorbim și îţi povestesc eu. Te iubesc, bezeluță. Pa! Sunt cu un băiat să-i dau ţigările pe care le mai aveam prin casă că aşa m-a sfătuit dom doctor. Hai te las. Pa!
Antonio: Când îţi vine bezeluţa?
Liviu: (Pregătind ţigările pe care le pune într-o sacoşă. Începe să-l expedieze) Nu ştiu. Uite astea.
Antonio: (stă comfortabil pe scaun) Oho! Dar nu te jucai! Părerea mea e că ai fi putut s-o menajezi...
Liviu: (acelaşi joc) Mă descurc. Îmi cunosc nevasta.
Antonio: Ah, sunteţi căsătoriţi? (îşi aprinde o ţigară)
Liviu: (stă în picioare şi aşteaptă plecarea musafirului) Da. (cu reproş) Te superi?! Încerc să mă las de fumat.
Antonio: Bine, scuză-mă.
Liviu: Dă-mi un fum.
Antonio: Ce?!
Liviu: Dă-mi un fum.
Antonio: Vezi?! N-ai ambiţie deloc. Şi cum crezi c-o să te laşi dacă nu te lupţi cu tentaţia?
Liviu: Un fum şi dup-aia mă las.
Antonio: Un fum azi, un pachet mâine și te apuci iar.
Liviu: Hai mă că nu mă omoară un fum.
Antonio: Un fum!
Liviu: Un fum. Te rog să stingi ţigara aia! Ţi-am zis că vreau să mă las de fumat.
Antonio: Eu nu te-nţeleg, pe cuvânt.
Liviu: Nu-i nevoie să înţelegi nimic. (Antonio stinge ţigara)
Antonio: Şi de cât timp sunteţi căsătoriţi?
Liviu: De patru ani.
Antonio: Şi ea unde e?
Liviu: În Belgia.
Antonio: Frumos în Belgia.
Liviu: Ai fost?
Antonio: Nu. Şi ce face acolo?
Liviu: Munceşte.
Antonio: Ce?
Liviu: E consultant de imagine la o firmă mare din Bruges.
Antonio: De cât timp?
Liviu: Uite... Am avut o zi foarte grea...
Antonio: Ah, m-ai chemat să-mi dai ţigările şi apoi mă gonești de parc-aş fi un cerşetor. (vrea să plece)
Liviu: Nu-i vorba de asta... (îl oprește, îi pune mâinile pe piept; Antonio este într-un extaz mut) Uite... Sunt cu nervii la pământ de la țigări. Hai să reluăm. Zi-mi cum a fost ziua ta.
Antonio: A fost bună...
Liviu: Şi... Nimic ieşit din comum?
Antonio: Nu...
Liviu: Nimic, nimic?
Antonio: Nu din ce ţin minte, nu.
Liviu: Unde ai fost înainte să ne întâlnim?
Antonio: Am fost la...
Liviu: La?
Antonio: La un prieten...
Liviu: E bine să ai prieteni... Stă pe lângă poliţie prietenul tău...
Antonio: (confuz) Da... De unde ştii?
Liviu: Am ghicit. Mi se pare că te cunosc de undeva...
Antonio: Serios? Eu nu-mi amintesc să ne mai fi întâlnit şi am memorie fotografică bună...
Liviu: Eu cred că ne-am mai văzut... În faţa poliţiei. Mai exact tu pe mine. Eu eram cu spatele.
Antonio: Cred că mă confunzi... (se ridică) Eu trebuie să plec. Îmi cer scuze, aş mai fi stat cu plăcere, însă chiar am de rezolvat ceva... urgent.
Liviu: (sarcastic) Nu-i nicio problemă, stai liniştit.
Antonio: (rămânând în pragul uşii) Să ştii că-mi pare rău pentru tine.
Liviu: Nu-i nevoie, este în regulă.
Antonio: Eu nu cred că ne-am întâlnit întâmplător.
Liviu: Sigur că nu ne-am întâlnit întâmplător. Altceva?
Antonio: Aş vrea să ştiu cum evoluezi cu sănătatea... Vreau să ştiu de tine.
Liviu: Şi eu aş vrea să ştiu de tine... N-ai o carte de vizită?
Antonio: Ba da, chiar am. Uite! (scoate o carte de vizită şi i-o dă)
Liviu: (uitându-se la cartea de vizită) Dar nu scrie nimic pe ea.
Antonio: Ba scrie “Antonio Lungu” şi numărul de telefon.
Liviu: Păi nu ar trebui numele companiei, funcţia?
Antonio: Păi nu lucrez nicăieri.
Liviu: Şi din ce trăieşti?
Antonio: Joc la loterie.
Liviu: Da... Mi se pare interesant că ne-am cunoscut aşa... (revine la cartea de vizită) Păi şi atunci de ce mai ai cărţi de vizită?
Antonio: Ca să le dau oamenilor cu care mă întâlnesc. Mi se par mişto.
Liviu: Ţi se par mişto?!
Antonio: Da. Nu te mai reţin. A fost o reală plăcere.
Liviu: (suspicios) Plăcerea a fost de partea mea, Antonio Lungu.
Antonio: Sună-mă când te simţi singur. Adică... Sună-mă când vrei...
Liviu: Sigur că te sun. Pa. (Antonio iese) Nenorocitul dracului!

Antonio: Şi aşa am devenit prieteni. De fapt, nu chiar aşa. Câteva zile mai târziu s-a simţit singur.

Liviu: (formând numărul de pe cartea de vizită) Alo, Antonio? Te salut, sunt Liviu. Da, ăla care-i pe moarte. Uite ce e... Poate-i o tâmpenie să te sun... Bun. Eu nu prea pot să vorbesc cu nimeni despre problema mea fără să-i îngrijorez sau să-i fac să creadă că toată afacerea o să se prăbuşească. Nici cu prieteni, cu nimeni nu pot vorbi şi chiar am încercat. Nu iese... Da, merci frumos. Uite... Când ai timp treci pe la mine... Bem o bere, fumăm o țigară şi să mai discutăm, dacă vrei.
(Apoi trece în ipostaza de povestitor) M-a pus dracu să-l sun pe tâmpit. Simţeam că el era tâlharul. Aveam un presentiment. Era, totuși, ceva la el ce mă atrăgea cumva. (se aude soneria. Merge şi deschide.)
Antonio: Ţi-am zis?! Ţi-am zis că toate se-ntâmplă un motiv? (îl îmbrăţişează prieteneşte) Ce faci cum mai e viaţa ta? Cum o duci?
Liviu: E cum trebuie. A ta cum e?
Antonio: E bună.
Liviu: Ai mai câştigat ceva … la loto?
Antonio: Nimic colosal.
Liviu: Mărunţişuri, aşa-i?
Antonio: Da... Ai wireless aici?
Liviu: Da.
Antonio: E... bezeluțaforyou?
Liviu: Da.
Antonio: Și parola?
Liviu: Ăăă... Lasă că o scriu eu.
Antonio: S-ar putea să nu fiu atent în următoarele minute. Am extragere.
Liviu: Ce extragere?
Antonio: Păi am băgat şase bilete în sistem Fibonacci şi-ar trebui să dublez suma de intrare cu cotele care erau şi am trei curse englezeşti. Tot timpul trebuie să fie multiplu de trei.
Liviu: Ce-ai făcut că n-am înţeles nimic ?
Antonio: Am spus că am trei curse de cai la care am pariat la sigur şi nu aş avea de ce să nu-mi iasă cel puţin una şi şase bilete în sistem Fibonacci – ştii ce e ăla Fibonacci, nu? Fiecare număr este suma celor două numere precedente 1 2 3 5 8 11, etc. Ei, este un sistem care se aplică foarte bine la jocul pe care-l joc eu acum. Un fel de Bingo dar mult mai complicat.
Liviu: Îţi pierzi timpul cu tâmpenii.
Antonio: Nu-mi pierd timpul. Sau, mă rog, câştig în timpul pierdut.
Liviu: Jocurile de noroc sunt tâmpenii.
Antonio: Matematică, scheme, strategii, superstiţii, o istorie întreagă. Sunt mult mai mult decât tâmpenii.
Liviu: De cât timp joci?
Antonio: De vreo opt ani.
Liviu: Şi ce-ai câştigat până acum?
Antonio: Cam ce-am băgat.
Liviu: Vezi? Tâmpenii.
Antonio: Odată mi-au ieşit cinci numele la loterie. E o formulă şi dacă o aplic corect, câştig. Voltaire aşa a făcut.
Liviu: Ce legătură are Voltaire cu asta?
Antonio: Voltaire a studiat loteria franceză şi a observat că erau nişte erori colosale în calculele ălora. Adică dacă ai fi cumpărat toate biletele, câștigul cel mare ți-ar fi acoperit costul biletelor. Aşa că a lucrat cu un statistician şi au câştigat potul cel mare şi musiu Voltaire nu a mai trebuit să se îngrijească decât de studiu toată viaţa lui. Şi loteria a ieşit falimentară.
Liviu: Bun, şi ce legătură ai tu cu Voltaire.
Antonio: Loteria.
Liviu: Păi el a câştigat.
Antonio: Şi eu o să câştig. Bag câte trei bilete pe săptămână la 6/49.
Liviu: Şi?
Antonio: Simt că sunt aproape. Gândeşte-te: … (lui Liviu îi sună telefonul)
Liviu: Da, Georgică. Da. Nu, în niciun caz. Nu, acolo nu dai terenul cu mai puţin de douăzeci şi doi euro pe metru pătrat. Nu negociez nimic! Fără douăzeci de mii profit, mai bine nu mă mai bag. Bine. Sună-mă când rezolvi.
Antonio: Deci, gândeşte-te: două bilete cu numere fixe pe care le schimb o dată la trei ani şi nu în acelaşi timp, ci alternativ, ca să sporească șansele. Și un bilet cu numere alese la întâmplare. Unul din biletele cu numerele fixe îl bag la loteria din centru. Pe celelalte, la loteria din cartier.
Liviu: Bagi acelaşi bilet de două ori la loterii diferite.
Antonio: N-ai înţeles...
Liviu: Nu. Sunt superstiţii copilăreşti.
Antonio: Crezi ce vrei. Funcţionează, ascultă-mă ce-ţi spun! Anul trecut, în a doua săptămână din februarie mi-au ieșit toate cele șase numere câștigătoare.
Liviu: (surprins) Și?
Antonio: Numai că le schimbasem cu un an în urmă. Adică am jucat numerele câştigătoare deja însă nu în ziua în care trebuia.
Liviu: Păi şi nu ţi-a venit să te arunci de la etaj?
Antonio: De ce?
Liviu: Pentru că ai ghicit dar le-ai schimbat.
Antonio: Nu! Am învăţat foarte mult de acolo. Spre exemplu... (lui Liviu îi sună telefonul)
Liviu: Da, draga mea. Bine uite sunt acasă. Nu, deloc, pot să vorbesc. Sunt bine. Da, da, da, am mâncat. Nu trebuie să mă dădăceşti, ţi-am mai spus. Iau medicamente, nu mai fumez... Totul este sub control. Înţeleg, dragoste dar pot să am grijă şi singur de mine. Mă descurc, mă descurc. Încetează cu întrebările, hai te rog... Dacă am o problemă o sun pe mama, da? Poate că dacă vrei atât de mult să ai grijă de mine, ar trebui să fii aici, nu crezi?! (pauză. Din momentul ăsta, Antonio începe să-i şoptească ce ar trebui să spună: “spune-i că o iubeşti! Că o iubeşti!” şi altele asemenea) N-am vrut să sune aşa, iartă-mă. E o perioadă mai grea pentru amândoi... Sunt şi eu cu nervii la pământ, înţelege-mă... Hai că luna viitoare sau cealaltă îmi iau concediu şi vin acolo, bine? O să fim ok, îţi promit. Perioada asta m-a tâmpit, serios. Haide că vorbim. (pauză. Antonio protestează vehement.) Nu, nu te expediez, ce dracului măi?! (Antonio îi face semne de genul “Ţi-am spus eu!”)Nimic. Mă... jucam la calculator. Nu, că eşti culmea! Şi cât vrei să stau cu tine la telefon, cinci ore pe zi? Am o afacere de condus; trebuie să răspund şi la alte telefoane. Noi n-ar trebui să facem un copil, Felicia, să ştii. Pentru că ar trebui să fac faţa la doi copii, atunci. Hai, acum nu te supăra... Bine, hai că vorbim mâine, da? Te iubesc, bezeluţă. (se-nțelege că nu-i răspunde) Te iubeeesc! Pa. Pa.
Antonio: Cum de s-a măritat femeia asta cu tine?
Liviu: Adică?
Antonio: O expediezi fără motiv, o cerţi că are grijă de tine... Ce dracu...
Liviu: Hai lasă-mă că se comportă de parcă am cinci ani. Ai mâncat, te-ai spălat, ai luat pastilele, la cât te-ai culcat, te-ai căcat, te-ai spălat pe dinţi, ce-ai făcut la muncă, cu cine ai ieşit, unde când, de ce, m-am săturat!
Antonio: E femeie.
Liviu: Eu o iubesc, dar mă scoate din minţi. Mă tratează ca pe-un copil de cinci ani.
Antonio: Păi are nevoie.
Liviu: Cine.
Antonio: Nevastă-ta.
Liviu: De ce?
Antonio: De copil.
Liviu: Ce copil?!
Antonio: Un copil pe care să i-l faci tu.
Liviu: Dar nu trebuie încă....
Antonio: Păi ea cred că vrea.
Liviu: Păi ce atâta grabă... Lasă, mai stăm doi-trei ani, că nu moare nimeni.
Antonio: Cum crezi.
Liviu: Păi ce nevoie avem noi de copil acum? Nu ne vedem capul de muncă niciunul din noi şi copil ne trebuie?! Bine... tu nu înţelegi partea asta cu munca... Tu trăieşti din loterie...
Antonio: Nu numai din loterie.
Liviu: (crede că a descoperit adevărul despre tâlhar) Dar din mai ce trăieşti?
Antonio: Nu contează...
Liviu: Nu, serios... Zi, zi, zi.
Antonio: Nu-i foarte onorabil...
Liviu: N-are nimic... toţi câştigăm bani cumva... Unii muncesc, alţii cântă, alţii, ştiu eu... fură... Tu ce faci?
Antonio: (ironic) Fur. Sunt hoţ de buzunare.
Liviu: (perplex) Tu...
Antonio: Calmează-te... glumeam... Nu pot să fiu hoţ de buzunare cu nouăzeci de mii de euro în bancă....
Liviu: Ce?!
Antonio: Asta spuneam: mai bine eram hoţ... Era mai bărbătesc decât să trăiesc de pe urma unei moşteniri.
Liviu: Ce?! Moştenire... Ce tot vorbeşti acolo?!
Antonio: Da, bunică-mea care m-a crescut avea o mică avere şi după ce a murit, mi-a lăsat mie tot.
Liviu: Nu pot să cred...
Antonio: Ba da... Mi-a lăsat o sută douăzeci de mii de euro acum şase ani. Şi sunt pe minus doar cu 30000, ceea ce e bine.
Liviu: Deci nu eşti hoţ?
Antonio: Nu, nu sunt.
Liviu:  (schimbă) Vezi, de asta voiam să vorbesc cu tine: pentru că fiecare om pe care îl cunosc mai bine mă sufocă. De la tine aflu lucruri noi... (pauză. Exclude posibilitatea ca Antonio să fie hoţul. Reia cât de firesc poate) Felicia este mult prea protectoare; bine, nu chiar ca maică-mea. Cât despre prieteni şi oameni de la firmă, dac-ar şti m-ar cocoloşi toţi de parc-aş fi pe moarte.
Antonio: Păi eşti pe moarte.
Liviu: Era să fiu, că m-am lăsat.
Antonio: A! Am uitat de extrageri, tu-i mama mă-sii! (verifică)
Liviu: Eu sunt pe moarte şi ţie-ţi arde de extrageri!
Antonio: Era să fii că te-ai lăsat.
Liviu: Tot una! Îmi place că eşti un bun ascultător.
Antonio: Nu-i rău. Am scos la extragere de două ori ce-am băgat şi la cai a ieşit o cursă, ceea ce înseamnă că am triplat suma. (îl vede pe Liviu descumpănit. Reia) Ai o nevastă care vrea să vorbească cu tine la telefon dar tu o expediezi.
Liviu: Nu,clar nu-nţelegi. Ea mă stresează.
Antonio: Păi tu vrei să te plângi.
Liviu: Da, dar nu ei, că mă stresează.
Antonio: Atunci poţi să te plângi mamei tale.
Liviu: Nuu! Categoric, nu!
Antonio: De ce?
Liviu: Ea mă stresează la nivel de profesionişti. Ea nu e numai mama mea  e însăşi mama stresului. Ea a inventat şi, probabil a născut stresul.
Antonio: Exagerezi.
Liviu: N-o cunoşti pe mama. 62 de ani de griji pentru ceilalţi. Nu eşti încă infectat. Ea a făcut torturile pentru absolut toate aniversările din familie. Nimeni n-are voie să fie bolnav în familia noastră fără să rezolve ea situaţia. Ceaiuri, pastile, injecţii, leacuri băbeşti; ştie tot, are tot. Dacă ar afla că fiu-său ar putea să moară, s-ar muta cu mine şi, cu puţin noroc chiar am dormi împreună. Nu vreau asta. Bun! Nu mi-ai rămas decât tu.
Antonio: Vrei să dormim împreună?
Liviu: Păi eşti drăguţ tu aşa...
Antonio: (se precipită) Ce?... Stai puţin că nu...
Liviu: Ce-ai mă, calmează-te! Nu sunt poponar.
Antonio: Păi da... Nici eu nu sunt poponar, asta spun. De ce te comporţi ca un poponar bă?!
Liviu: Poponarii o iau la bubă!
Antonio: Bun, şi cu ce vrei să te plângi, spune.
Liviu: Nu voiam să mă plâng de nimic, stai liniştit.
Antonio: Nu cred că m-ai fi sunat dacă nu voiai ceva.
Liviu: Termină cu tâmpeniile. Data trecută când ai fost aici te-am suspectat... Atât era.
Antonio: Cu ce m-ai suspectat?
Liviu: Cu nimic...
Antonio: Serios, cu ce m-ai suspectat?
Liviu: Că erai poponar, na! De asta te-am suspectat: credeam că eşti poponar.
Antonio: Eu, poponar! Ha! Fii serios, amice. Dar tu mai ai ceva?
Liviu: N-am nimic.
Antonio: Nu, serios; tu ai ceva.
Liviu: N-auzi că n-am nimic?
Antonio: Sigur n-ai nimic?
Liviu: Da...
Antonio: (în căderea evidentă a lui Liviu, Antonio se simte neputincios) Poate că-i mai bine dacă plec.
Liviu: Trebuia să vorbim...
Antonio: Păi ce să vorbim? Eu văd că nu ești ok, tu pretinzi că ești... Nu pot să te ajut. Eu plec.
Liviu: Nu!
Antonio: Ne vedem altă dată.
Liviu: Stai puţin! Eu...
Antonio: Eşti ok?
Liviu: Da, normal că sunt. (izbucneşte sincer) Nu. Nu sunt ok. Mi-e frică! M-am săturat să mă prefac că sunt bine. Mă cac pe mine de frică! Nu mai pot să dorm. Mi-e că nu o să mă mai trezesc a doua zi, că o să mor în somn. (pe tot parcursul exploziei, Antonio îl linişteşte mămos cu “e în regulă”, “o să fie bine, o să vezi”, “e ok”) Mi-e frică de moarte. Mie frică de ce-o să se întâmple. Nu trebuia să încep niciodată să fumez. Îmi pare rău. Nu vreau să mor! Chiar nu vreau să mor!
Antonio: (Ţinându-l în braţe şi liniştindu-l) N-o să mori, n-o să mori, stai liniştit.
Liviu: Vino să stai cu mine.
Antonio: (stupefiat de propunere) Ce?
Liviu: Vii?
Antonio: O să mai vorbim despre asta...
Liviu: (se linişteşte) M-am făcut de rahat.
Antonio: Ba nu te-ai făcut de nimic. Chiar dacă eşti un bivol de om şi-ai plâns ca o fetiţă virgină, este ok. Ai sentimente, ţi-e frică, e normal.
Liviu: Ba nu mi-e frică de nimic. Nici nu ştiu ce m-a apucat. Vii sau nu?
Antonio: Să locuiesc aici?
Liviu: Da.
Antonio: Stai aşa că m-ai luat pe nepregătite... Nu mă aşteptam la asta.
Liviu: Hai, frate, că nu-ţi cer să ne căsătorim sau să facem copii.
Antonio: Că doar nu suntem poponari!
Liviu: Nu suntem poponari şi îţi cer să fim colegi de apartament. Deciziile astea se iau aşa, din scurt. Vii sau nu vii, simplu. Deci vii sau nu vii?
Antonio: Stai, omule să mă gândesc şi eu.
Liviu: Ok, gândeşte-te. (pauză) Te-ai gândit.
Antonio: Serios că-i prea din scurt.
Liviu: Dacă vreodată ai vrut să ajuţi un om, acum ai şansa cea mai mare să o faci. Vii?
Antonio: (se gândeşte) Bine vin, doar ţi-am spus de prima oară că te salvez. Te salvez până la capăt acum, ce-o să fac.

Liviu: (În rolul povestitorului) Parcă eram legat la ochi; nu puteam să văd ce urmărea. În cazul în care vă întrebaţi cine vă vorbeşte acum, vă spun eu: cel mai mare tâmpit din lume vă vorbeşte! Nu spun, au fost şi câteva luni frumoase. Am simţit că suntem prieteni... Numai că el avea nişte aşi în mânecă. Avea nişte mutări pe care voia să le facă şi pe care nu le făcuse. Mă rog... Prima oară când mi-am dat seama că ceva nu este în regulă a fost cu o zi înainte să plec în Belgia la nevastă-mea. Îi spusesem şi ei că stau cu el şi totul era perfect; până când am vorbit cu Felicia în ziua aia.

Antonio: Ştii la ce mă gândeam?
Liviu: Ai început să gândeşti?
Antonio: Nimic foarte complicat. Poate înainte să pleci ar fi bine să mai speli şi tu vasele alea.
Liviu: Da, da...
Antonio: Te-am văzut de vreo două ori spălândule şi de fiecare dată le-ai spălat prost. Mai ştii tu oare cum se simte o farfurie udă în mână.
Liviu: Parcă-mi amintesc ceva...
Antonio: Cu spuma (Liviu îl întrerupe cu remarci de genul “spuma, da! Arată-mi spuma ta!) cu bulbucii de la detergentul de vase şi buretele... Cum o freci... o feerie. Poate mergi şi-ncerci.
Liviu: Un moment mai tâmpit nu puteai să-ţi găseşti...
Antonio: Cum aşa?
Liviu: Păi mâine trebuie să plec la Bruges.
Antonio: Şi astăzi trebuie să speli vasele. Nu mă laşi, frate, cu monstrul ăla construit din farfurii acolo. Cred că se dezvoltă rapid pentru că ieri era doar în chiuvetă; azi a ajuns pe masă. Zic să nu rişti, poate-ţi ajunge la noapte-n pat, te omoară şi nu mai ajungi la nevastă-ta.
Liviu: Îmi asum riscul. Eu am un bagaj de făcut, domnule!
Antonio: Te ajut eu cu bagajul dup-aia.
Liviu: Nu.
Antonio: Bine... Ştii ce voiam să te mai rog, dacă tot ai spălat vasele?
Liviu: Să-ţi dau nişte umor, că poantele proaste-ți ies din prima.
Antonio: Şi asta, dar mai ştii ce?
Liviu: Vrei să aduci curve-n casă?
Antonio: Nu-i rea ideea...
Liviu: Dar?
Antonio: Știi că... duminică e...
Liviu: Slujbă la biserică.
Antonio: Da, dar mai e ceva puțin mai târziu...
Liviu: Karaoke.
Antonio: E extragerea.
Liviu: Nu, nu, nu, nu îţi zic niciun număr, ţi-am zis. Nu cred în aşa ceva. O grămadă de oameni, săracii, îşi fac planuri despre ce vor face cu banii după ce se vor îmbogăţi.
Antonio: Da chiar! Ştii ce-o să fac eu cu banii?
Liviu: Nu şi nu mă interesează.
Antonio: Îmi deschid un hotel.
Liviu: Încetează, eşti stupid.
Antonio: Şi o să călătoresc în cincizeci de ţări; câte trei luni în fiecare ţară. Știu toate țările în care o să călătoresc.
Liviu: Zi.
Antonio: Ce?
Liviu: Țările.
Antonio: Ăă... India, Indonezia, Peru, Olanda și alte patruzeci și șase. Și o să donez la... orfanii din... orfelinate și bătrânii...
Liviu: Gata, eşti idiot.
Antonio: Mulţumesc. Dar te rog frumos... Numerele. O singură dată. Nu-ţi mai cer.
Liviu: Nu.
Antonio: Spune-mi cinci numere. Ştiu că norocul e la tine.
Liviu: Nu. Norocul nu există! Norocul mi-l fac vânzând şi cumpărând terenuri şi case, ceea ce ţi-am propus şi ţie dar eşti tâmpit şi nu accepţi.
Antonio: Norocul există! Un australian a fost în moarte clinică 14 minute şi şi-a revenit. De bucurie a răzuit un loz şi a câştigat o maşină de duuăzeci și cinci de mii de dolari. O televiziune a aflat şi i-a propus să filmeze un material cu reconstituirea. El a acceptat şi la reconstituire a răzuit alt loz şi a câştigat 250 de mii de dolari. Norocul există. Numerele?
Liviu: Nu.
Antonio: Numerele, acum! Îţi ordon.
Liviu: Poţi să te pui şi-n genunchi.
Antonio: Dacă, prin absurd câştig, nu-mpart niciun ban mafiot cu tine, bine?
Liviu: N-ai şanse să câştigi, înţelege!
Antonio: Ba am o şansă la 13.983.816 pentru că sistemul aici este de 6/49. Gândeşte-te că în America unde se joacă 5/75 plus 1/15 şi şansele să câştigi marele premiu sunt de 1 la 258.890.850.
Liviu: Oh, înseamnă ai o șansă la 1286 de ani...
Antonio: Şansele erau cu adevărat slabe în Italia unde se joacă 6/90 şi şansele sunt de 1 la 622.614.630.
Liviu: Bine, nu.
Antonio: Uite, nu mi-ai zis șase, ok. Nu mi-ai zis nici cinci, bun! Dar zi-mi, omule, patru numere că nu mori. Parcă eşti oligofren.
Liviu: Patru...
Antonio: Da, patru.
Liviu: Opt...
Antonio: Maxim șase.
Liviu: Douăştrei, (Antonio notează) patruşdoi.
Antonio: Încă două.
Liviu: Sunt epuizat.
Antonio: Hai mai zi-mi două numere, te rog.
Liviu: trebuie să fac bagajul, nu mai pot, îmi pare rău.
Antonio: Gata, nu mai insist. (pauză) La cât ziceai că ai avion mâine?
Liviu: La patru şi-un sfert... Ba nu, la patru jumate. de ce?
Antonio: La patru și-un sfert?
Liviu: Da.
Antonio: Adică la șaisprezece și cincisprezece!
Liviu: Ah animalule! Celelalte două numere! Cum de nu m-am prins! Ce tâmpit sunt!
Antonio: 4, 8, 15, 16, 23, 42. Mulţumesc.
Liviu: Profitor sentimental! Gata, sper că eşti mulţumit. Oricum n-o să câştigi niciun chior.
Antonio: Doar patru milioane.
Liviu: (o sună pe Felicia) Ce faci dragoste? Uite, mă pregătesc pentru mâine. Nu prea mă simt comfortabil cu avionul dar o să-mi treacă. Nu, nu vin cu nicio maşină în Belgia! Păi pe la patru şi-un sfert pleacă din aeroport. Da. (Antonio îi face semne să i-o dea pe Felicia la telefon) Nu-mi iau multe bagaje că stau câteva zile... Lasă-mă-n pace mă! Eh, nimic, Antonio e imbecil. Nu vrea nimic. Vrea un picior în fund, asta vrea! Termină! (Antonio insistă) Beibi, ţi-l dau p-ăsta la telefon, nu ştiu ce dracului vrea şi nu scap de el, bine? Nu ştiu ce vrea să-ţi spună... Probabil vrea numerele la loto pentru săptămâna viitoare. Hai, vorbeşte cu el, te rog, că nu-l potolesc.
Antonio: (preia convorbirea telefonică) Ce faci Felicia? Mă bucur că în sfârşit te aud. Să ştii că nu e prima mea tentativă să te primesc la telefon. Voiam doar să-ţi spun că ai un soţ excepţional şi extrem de ordonat. Da... Sigur că da... Păi nu lasă o scamă nelalocul ei. Da. Dacă vede o farfurie-n chiuvetă face crize. Bine, face crize după ce o spală, evident. Ei, oamenii se mai schimbă. (se așează relaxat) Şi, cum e vremea în Bruges. Ah, e de fustiţă. Îţi stă foarte bine, în fustiţă, să ştii. Ai niște picioare... Pf... Am văzut poze cu tine. Ei doar te deranjam cu o părere sinceră. Şi cred că ar trebui să încerci să renunţi la machiaj complet. Arăţi excelent fără machiaj. Ai o față foarte frumoasă, serios. Hai că nu vreau să-ţi fac prea multe complimente că se uită bărbată-tu la mine urât. O să-ţi dau soţul înapoi la telefon. Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine. Ne mai auzim. Ai grijă de sufletul tău. (îi dă telefonul lui Liviu)
Liviu: (lui Antonio, acoperind telefonul cu palma) Tu eşti tâmpit? Cum adică “ai grijă de sufletul tău?” Ce-a-nsemnat asta?
Antonio: Nimic... să aibă grijă de sufletul ei.
Liviu: Nu fi măgar. (continuă conversaţia cu Felicia) Da dragă, bine... Hai că ne vedem mâine. Nu, nu te expediez; tu ai un tic verbal, pe cuvântul meu de onoare. Hai lasă-mă-n pace că mă enervezi! Pa. (îl imită pe Antonio) Fără machiaj arăţi minunat. Na na naaa!
Antonio: Calmează-te, bestie mică. 
Liviu: Hai, nu fi măgar. Ştiu că suntem prieteni şi ne permitem chestii dar chiar ai exagerat.
Antonio: Cu ce-am exagerat?!
Liviu: Cu ce-ai exagerat?! Păi cum îi spui femeii mele că arată bine?
Antonio: Păi nu arată?
Liviu: Nu fi nesimţit! Arată dar nu înseamnă că trebuie să-i faci tu avansuri.
Antonio: Nu i-am făcut măi niciun avans, eşti nebun?
Liviu: Lasă că am auzit eu...
Antonio: Cum să-ţi explic... O consider frumoasă pe nevastă-te dar nu atrăgătoare. Îmi poate fi o bună prietenă, cel mult.
Liviu: Frumoasă dar neatrăgătoare. Mănânci căcat.
Antonio: Nu consum aşa ceva.
Liviu: Nu fi măgar! Atât îţi spun!
Antonio: Cu ce sunt măgar?
Liviu: Cum o consideri frumoasă dar nu atrăgătoare. Mă faci tâmpit pe faţă, ce naiba?!
Antonio: Dă-mi telefonul tău.
Liviu: Ce? (Antonio îi ia telefonul de pe masă)
Antonio: Alo, Felicia, ce faci? Sunt eu, Antonio. Voiam să te întreb ceva: ţie ţi s-a părut că ţi-am făcut avansuri? Avansuri, că m-am dat la tine. Ah nu? Nici mie nu mi s-a părut. Mulţumesc! (îi dă telefonul lui Liviu) Poftim! Cere-ţi scuze.
Liviu: Pentru ce să-mi cer scuze? Hai mă, lăsaţi-mă amândoi în pace cu glumele voastre de căcat.

Antonio: (poziţia naratorului) S-a supărat şi supărat a plecat. Eu chiar am considerat-o pe nevastă-sa o fiinţă plăcută din primul moment. Am simţit că pot să leg ceva special cu ea. Felicia este un suflet frumos, om special şi ţin la ea cum n-am mai ţinut la nicio femeie în afară de bunica. N-am înţeles de ce Liviu a fost aşa de încuiat în toată povestea asta... Putea să gândească şi el mai liber, mai fără instincte de animal. Adică ar fi trebuit să înţeleagă că femeia lui poate să mai ţină şi la altcineva în afară de el fără să-l excludem. În fine... Duminică am sunat-o pe Felicia.
Antonio: (teribil de euforic) Alo, Felicia! Felicia! Felicia, fii atentă! Eşti cu Liv? Pune telefonul pe speaker acum! Te rog eu frumos, pune-l! M-auziţi amândoi? Liv m-auzi? Băi, fiţi atenţi! Am gâştigat, băăăăi! Am câştigaat, auzi ce zic? Am luat caşcavalu, halca, grosu! Am luat banii ăia mulţi! Patru milioane, o iau razna. Înnebunesc, pe cuvând. Mi se-nvârte pământul sub mine. Sunt nebun, sunt caracatiţă şi girafă în acelaşi timp. Patru milioane de euro, auzi ce zic?! Patru milioane de euro! Hotel, nenică! Dă hotelu-ncoace! Patru, opt, cinşpe, şaişpe, douăştrei, patruşdoi (eventual repetă)! Vă iubesc! Vă iubesc! Ce? Cum de ce-am sunat-o pe Felicia?! Băi, eşti normal la cap? Eu am câştigat patru milioane de euro şi tu mă întrebi de ce am sunat-o pe Felicia?! Plecaţi din aeroport acum! Rămâneţi acolo că vin şi eu să petrecem toţi trei. Nu, Liv, te rog frumos, nu! Nu te întorci, îţi prelungeşti concediul şi mai stăm acolo! Hai mă, vrei să te implor? Nu mă-nţeleg cu tine, parcă eşti turbat. Felicia, draga mea, ţine-ţi bărbatul până mâine acolo; vin cu primul avion! Pa! 
Liviu: (reluând poziţia povestitorului) El a venit cu primul avion, eu am plecat cu primul. A fost cea mai idioată ieşire din ţară pe care am avut-o vreodată. M-am certat cu Felicia încontinuu ba că sunt prea gelos, ba că ea nu are, de fapt numai prietene în Belgia, ci are și prieteni. Bărbați, auzi! Că ea s-a dus să stea cu bărbați, nu să muncească! Ba că nu am răbdare, ba că o sufoc, ba că aia, ba că ailaltă.  Relaţia era pe ducă, ca să zic așa. Asta se întâmpla luna trecută când retardatul a câştigat la loto şi s-a dus în Bruges la nevastă-mea! S-a dus în Bruges la nevastă-mea! Mă piş pe tine şi pe banii tăi dacă te duci în Bruges la nevastă-mea. Banii tăi pe dracu. Nu mi-a furat portofelul dar mi-a furat numerele la loto. A stat o lună acolo şi de fiecare dată când o sunam era cu el. Am zis că nu mă duc ca să nu-i omor pe amândoi. Îmi luam pistol şi-i împuşcam. Ieri am vorbit la telefon și mi s-a clarificat totul.

Liviu: (la telefon. Toată discuţia doar reproşează şi refuză să asculte) Alo! Ce faci? Eşti cu Antonio bănuiesc... Vă distraţi, aşa-i? Ascultă-mă bine ce-ţi zic, dar bine de tot. Trimite-l pe tâmpitul ăla de-acolo că vin eu. Vin eu şi n-o să iasă bine, ascultă-mă! Nu mă interesează, n-o să iasă bine deloc! Sunteţi prieteni pe dracu! Nu mă lua pe mine cu prietenia că nu ţine! Crezi că eu sunt orb?! Asta, crezi?! Păi normal că sunt gelos, cum dracu să nu fiu când un popândău fără viitor stă cu nevastă-mea în altă ţară. Ei nu stă, ei nu stă! Ştiu sigur că deja staţi împreună! Ascultă ce-ţi zic, eu ştiu c-o terminăm dar nu face toată povestea asta să iasă nasol că ştii de ce sunt în stare! Nu aşa trebuia să fie! Nu vin acolo numai să nu fac vreo nefăcută. Nu, nu mi-l da la telefon că … Ce vrei mă?! Nu mă lua cu Liv că te nenorocesc! Eu în locul tău n-aş veni. Nu veni că nu ştiu ce-ţi fac. Nu vreau să-mi explici nimic, înţelegi. Nu mă interesează, nu mă interesezi; eşti un gunoi! Sfatul meu: pleacă-n altă ţară că dacă te prind pe-aici îţi rup picioarele! Hai dă-mi-o pe nevastă-mea la telefon că m-ai plictisit. Ascultă-mă bine ce-ţi spun, nu-l lăsa pe tâmpit să vină aici că-l zăpăcesc. Ah, tu mă păreseşti, tu mă părăseşti, nu?(Felicia închide) Curvă nenorocită eşti! (vrea să ia o țigară din buzunar, dar, nefumător fiind, nu găsește) Doamne, ce-aș fuma o țigară!

Liviu: (povestitor) L-am avertizat pe tâmpit şi m-a sunat acum o oră că a ajuns în țară și vine încoace.

Antonio: (îi aduce un mic cadou) Salut, Liviu.
Liviu: (Cu un calm calculat dar extrem de tensionat. Aşteptă momentul să-şi nimicească interlocutorul) Intră, te rog.
Antonio: Am lăsat bagajele la...
Liviu: (Scurt, rece, calm, apăsat) Stai jos.
Antonio: Stai să mă...
Liviu: Dar te rog, de ce să vorbim în picioare, dacă avem scaune?
Antonio: Stau.
Liviu: Cum a fost în Bruges?
Antonio: Bine...
Liviu: Ţi-ai făcut prieteni acolo?
Antonio: Păi da... am întâlnit o grămadă de oameni.
Liviu: Şi ceva femei?
Antonio: Şi femei, și bărbați...
Liviu: Vreo femeie Felicia?
Antonio: Ah! Felicia! (glumeşte) Nu, ştiu, n-am cuoscut o domnişoară cu numele ăsta.
Liviu: Dar o doamnă? Cu picioare pf...
Antonio: Eşti nervos, poate că nu-i mo...
Liviu: Normal că sunt nervos când prietenul meu şi-o trage cu nevastă-mea!
Antonio: Nu mi-am tras-o cu nevastă-ta.
Liviu: Sigur!
Antonio: Serios că nu!
Liviu: Mă aşteptam la asta. Să continuăm.
Antonio: (ezită) Cum să-ţi explic... Eu chiar vorbeam serios când spuneam că nu mă atrage Felicia. Suntem prieteni şi...
Liviu: (izbeşte cu pumnul în masă de se zguduie casa) Nu sunteţi prieteni!
Antonio: Stai puţin, te rog. Calmează-te puţin, te rog frumos.
Liviu: Sunt calm!
Antonio: Eu am mers în Belgia pentru că simţeam că ceva nu este în regulă, înţelegi? (Liviu se-ntoarce ameninţător către el) Nu ştiu cum să-ţi spun... Uite, dă-mi zece minute. Am senzaţia că ... Te rog, uită-te la ceas şi dă-mi zece minute.
Liviu: Parcă eşti o fetiţă. Bine, ai zece minute, domnişoară.
Antonio: Modul în care vorbeai de Felicia şi cum o tratai m-au făcut să cred că oricât ai iubi-o, o îndepărtezi, înţelegi?
Liviu: Şi te-ai gândit că dacă ai călări-o puţin m-ar iubi la loc, aşa-i?
Antonio: Stai, stai, stai! Nu am călărit pe nimeni! Suntem priet... amici! Numai că ea știe despre mine ceva ce tu nu ştii încă.
Liviu: Da, câţi centimetri ai în pantaloni.
Antonio: Nu, asta nu ştiţi niciunul din voi. Voiam să vin acolo, să rămâi şi tu ca să pot să te ajut cu sfaturi ca să nu termini povestea asta. (Liviu încearcă să intervină) Mă simțeam cumva vinovat că nu-ți spusesem nimic și problema era că știam ce şi unde greşeşti faţă de ea.
Liviu: Da cine te crezi tu măi puţă, că deja mă calci pe nervi tare de tot.
Antonio: Stai, nu sări! Stai 10 minute, aşa ai promis. 
Liviu: Mai ai şapte.
Antonio: Bun. Tu ai hotărât să vii înapoi în ţară chiar dacă ea mai voia să stai cu ea acolo şi câştigul la loto era pentru mine un pretext bun să vin. Am vorbit cu ea şi am descusut-o...
Liviu: Ai descusut-o, ah?! Las că te descos şi eu pe tine imediat....
Antonio: Am vorbit cu ea şi mi-a spus că ar vrea un copil cu tine dar că tu nu dai niciun semn şi că te comporţi de parcă ai avea unşpe ani. Nu voia să trăiască cu un copil, voia să nască unul.
Liviu: Aşa că te-ai dus tu, om matur, să o-mpaci. Poate mă adoptaţi!
Antonio: Oricum s-a terminat... Dar s-a terminat pentru că te comportasei cu ea ca un sălbatic.
Liviu: Stai că n-ai văzut nimic din sălbăticia mea...
Antonio: Eu îţi sunt prieten, Liviu.
Liviu: Nu, nu îmi eşti prieten! Eşti un profitor nenorocit, asta eşti!
Antonio: Când am plecat din Belgia m-a avertizat că o să te comporți așa și mi-a zis s-o sun. Cred că ar trebui să continui conversaţia asta cu ea...
Liviu: (cu dezgust) Nici măcar n-ai coaie să spui ce-ai de spus mă! Eşti o muiere.
Antonio: (nu-i mai pasă de consecințe) S-a terminat; dar nu din cauza mea ci din a ta. Eu chiar am încercat să vă-mpac. Înțelege odată că eu aveam tot interesul să vă meargă!
Liviu: Tu eşti un erou mă! Asta eşti tu, un erou, futu-ţi gura mă-tii să-ţi fut! (se duce spre Antonio şi-l ia de gât violent. Îl trânteşte de câteva ori şi apoi Antonio scapă şi o sună pe Felicia)
Antonio: Felicia, Liviu mă omoară, vorbeşte cu el!
Liviu: Nu vorbesc cu curvele şi omor şobolanii!
Antonio: Stai, te rog frumos, ascultă ce are să-ţi spună.
Liviu: După ce te omor!
Antonio: Stai puţin şi vorbeşte cu ea!
Liviu: Stau în uşă. Pe undeva trebuie să ieşi. Pe geam, n-ai curaj să sari, că ești muiere!
Antonio: Vin la tine singur imediat ce vorbeşti cu Felicia! Îţi promit.
Liviu: Dă-mi ăla! (Antonio îi aruncă telefonul) Spune şi spune repede că n-am chef să te ascult. Da... Da, m-ai părăsit, ştiu asta, nu mă mai freca la icre. (răspuns în telefon. Liviu rămâne şocat) Ce? Cum eşti însărcinată? (către Antonio) Tu ştiai că-i însărcinată?! (Antonio aprobă) Păi asta înseamnă că vii în țară cu copilul, nu? Ce?! Cum adică nu-i al meu?! Ce Jaques, măi? (clachează) Cum adică copilul meu nu-i copilul meu şi mai e şi negru?  Ce mai e?!... (şoc şi mai mare) Ce?! (închide telefonul, apoi lui Antonio. Între râs și plâns). Tu eşti poponar?
Antonio: Puţin brutal spus, dar, da.
Liviu: Am stat mai bine de un an în casă cu un poponar?!
Antonio: Care nu ţi-a călărit nevasta... Eu m-am îndrăgostit de tine de când m-ai întrebat dacă fumez.
Liviu: Nu... Nu e adevărat....
Antonio: Am crezut că şi tu mă placi şi chiar...
Liviu: Du-te de-aici!
Antonio: Nu ți-am spus nimic tocmai să nu stric prietenia dintre noi...
Liviu: Eram prea gelos pe un poponar ca să văd că Felicia era nefericită... Ce idiot am fost!
Antonio: La urma urmei o să fiți amândoi fericiți, chiar dacă despărțiți.
Liviu: (sarcastic) Mulțumesc!
Antonio: Ție o să-ți fie mai bine fără ea, Liv. Eu cred că nu vă potriveați... Acum e momentul tău să încerci altceva... Să cauți alt drum... Să te deschizi... Să încerci... Să...
Liviu: Te dai la mine?
Antonio: Nu... Adică...
Liviu: Să nu te gândești!
Antonio: A meritat să încerc.
Liviu: Să nu mai încerci.
Antonio: Dar putem să fim prieteni, nu? (se apropie)
Liviu: Stai, stai, stai, stai. Nu te apropia prea mult.
Antonio: Nu-ţi fac nimic, stai liniştit.
Liviu: Şi de câte ori m-am aplecat în faţa ta...
Antonio : Dar nu ţi-am făcut nimic.
Liviu: Măcar ai avut bun simţ.
Liviu:  De câte ori eram la duş şi tu te spălai pe dinţi... Doamne...
Antonio: Am rezistat...
Liviu: (râde isteric) Nevastă-mea cu care încă sunt însurat o să aibă un copil negru iar eu am stat un an şi ceva în casă cu un poponar căruia i-am spus numere câştigătoare la loto.
Antonio: (merge şi se aşează lângă Liviu şi îşi aprinde o ţigară) Fumezi?








-Sfârșit-

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Repetitiv

Pornește, te rog, motoarele unei iubiri mecanice. Dereglează-mi toate credințele spunâdu-mi cuvinte pe care le voi uita. Înfige-mi un zâmbet în suflet și lasă-l acolo să-mi înflorească ființa. Voi susține etern că nu am nevoie de dragoste, precum un sărac demn care nu acceptă mila. Lasă-mă să simt că te vreau. Pleacă. Întoarce-te și pleacă iar. Îmi voi plimba palmele pe trupul tău citindu-te în Braille-ul dragostei mele. Am să te văd cum nimeni nu te va mai vedea niciodată. Îți voi arăta poarta dincolo de care vom trăi milenii comprimate în secunde. Nu are nimeni nevoie să oprească timpul, când timpul însuși va deveni singura logică a dragostei noastre mecanice. Putem să ne mințim că am fi nemuritori și să ne facem planuri care să ne verse zâmbete pe buze. Pe buze voi lua toate capitolele existenței tale. Te voi cunoaște atât de bine încât vei fugi. Îți voi citi viața din carta tipărită de privirile tale.  Mecanic, precum un cititor dependent. Lasă-mă să-l deduc pe Tolstoi din spatele…

Poezia care și-a pierdut titlul undeva în ea însăși

Te iubesc invariabil, cât tot universul care este, de altfel, în expansiune. Te iubesc matematic, precis, la virgulă. Sau la virgulă se cheamă că te iubesc literar? Te iubesc cu neologisme, cu arhaisme și aer de munte, cu paronime și antonime. Te iubesc muzical, cu arii, (alt soi de dragoste matematică) cu simfonii și balade. Te iubesc în imagini vii, năvălind erotic, prin mine și, firește, mai ales prin tine. Te iubesc în conflict, în adulter, în greșeală, în lacrimi, în ură, în păcate, în inestetic și-n regret. Te iubesc în tinerețe, în rațiune, în nebunie, în copilărie,
în bătrânețe și-n moarte.

Infatuare

Nu vreau să mai vorbesc despre obiecte; vreau să vorbesc abstract, să fiu poet
inteligent și dibaci. Să simt culorile
în pași de dans contemporan. Să-mi
plesnească violetu-n suflet și-n secundă.
Vreau să gândesc divinitatea și s-o
definesc în cuvinte pompoase.
Voi dovedi sacrul ce-mi picură între idei
și voi lăsa descrierile concrete pentru idioți.
Am zdrobit diferența dintre viitor și trecut
născându-mă și unificând prezentul în mine.
Pălmuiesc moartea și-o împing în necunoscut.
În mine zace istoria umanității și sensul
dintre particule. Eu sunt exteriorul meu și
muzica este arhitectul existenței fericite.
Voi defini dragostea într-un alt cuvânt
care nu există și pe care nu-l voi scrie acum.
Sunt important și privesc dincolo de realitate,
în idealul faptelor care se petrec simultan.
Cunosc haosul și gândesc starea de dinainte
să te naști. Experimentez limitele infinitului
și scuip disprețuitor peste orice semn de întrebare.
Sunt om numai pentru că oamenii mă văd așa,
învelit într-un trup vulgar cu mușchi, …