Treceți la conținutul principal

Împușcă-mă în cap când sunt fericit





Împuşcă-mă în cap când sunt fericit
  (dramă în două acte)


                                de Ionuț Buruiană                                                                                                





                                                                                                                                       Motto - „Dragostea s-a născut din moarte”





Personajele


Albert – Om al străzii. Aproximativ 30 de ani. Un elitist în mizerie. Suferă de schizofrenie. În ce-l priveşte, diferenţele între realitate şi ficţiune sunt imperceptibile.
Sofia – Tânără de 28 de ani. Lucrează în cadrul firmei tatălui său. Îi place să picteze. A trăit până acum sub indicaţiile directe ale tatălui său. Regretă că nu a apucat să meargă la un concert al lui Janis Joplin. Locuieşte singură.
Omul în palton verde – Personaj dedicat lui Matei Vişniec. Este un individ captiv în realitatea piesei de teatru. Rolul său este esenţial întrucât va fi primul care va sugera un adevăr cu privire la ce se petrece. Nu are trecut.
Ştefan – Tatăl Sofiei, 62 de ani. Fumător. Vine după o viaţă în care a muncit fără oprire pentru ca familiei sale să nu-i lipsească nimic. Fost inginer constructor. Consideră că are mereu dreptate. Deţine o firmă de amenajări interioare. În esenţă, fericit.
Maria – Mama Sofiei, 53 de ani. Femeie frumoasă. A avut o tentativă de a îmbrăţişa o carieră actoricească. A renunţat la insistenţele soţului său care avea convingerea că actriţele sunt curve. În esenţă, nefericită.






Acțiunea se petrece în două spaţii: în parc şi în apartamentul Sofiei. Finalul piesei solicită o schimbare rapidă de decor.
Suntem undeva într-un an în care toate care se știu sunt știute și oamenii nu sunt cu nimic mai buni decât sunt astăzi.
Albert este un cerşetor care se consideră actor. Realitatea piesei nu implică, de fapt, niciun public. Publicul prezent în sala de spectacol (după cum se va dovedi ulterior din modul în care va curge acţiunea) nu este altceva decât o închipuire a unei minţi disfuncţionale.

Libertatea regizorului și a actorilor în a da viață acestor rânduri este nemărginită; ba chiar se recomandă ca acei indivizi plini de libertate să aducă această scriitură la nivel palpabil. Eu doar voi încerca să sugerez unele tablouri care sunt de natură să ilustreze perspectiva mea asupra situaţiei.















ACTUL ÎNTÂI


În prima parte a actului întâi vorbele lui Albert se aud din întuneric. Ele sunt întercalate de murmure de spectatori pe bandă, de aplauze, de urale, de încurajări și apoi de liniștea publicului prezent în sală.
După ce se va face lumină, decorul trebuie să reprezinte un parc. În parc, o alee; pe alee, bănci; se pot vedea și copaci, ca-n oricare parc din lumea asta, iar în fundal se aud sunetele traficului de pe strada alăturată parcului. Ba un motor, ba o frână, ba uși de autobuz. ba forfotă, ba voci de oameni care trec pe lângă parc.


Scena 1
(Albert, Omul în palton verde)

Albert: Eu nu sunt un om. Eu sunt un actor. Nimic altceva decât un actor. Chiar dacă m-aş strădui n-aș putea fi mai mult decât actorul care își joacă viața în fața dumneavoastră. Eu sunt actorul vostru. Doar al vostru. Vă dăruiesc vouă toată ființa mea. Fără ca dumneavoastră să existați eu nu aş fi altceva decât un simplu om. Vă dăruiesc toate clipele de care dispun, toate mişcările mele, toate privirile şi lacrimile. Voi sunteți publicul meu. Doar al meu. Voi așteptați ca următorul cuvânt pe care-l spun să vă mântuiască. Un gest pe care îl fac vă taie respirația în așteptarea următorului moment. Mă aplaudați până îmi vine să vomit de exaltare, până când umanul din mine se dizolvă. Voi existați acum datorită mie. Prin vorbele mele voi experimentați adevărul. Adevărul nostru. Doar al nostru. Dacă eu nu aș exista, voi nu ați exista. Poezia existenței mele este esenţa vieţii dumneavoastră. Iluzia fragilă a realității devine convenție între noi iar soarele nu este altceva decât un reflector în lumina căruia joc totul până la ultima carte, ca la manual. Dumneavoastră, doamnelor și domnilor, sunteți ultima mea carte. Dumneavoastră, doamnelor și domnilor, sunteți începutul și finalul vieții mele. Prin voi moartea mea devine povestea frumoasă a unei vieţi; a vieţii însăşi. În voi așez momente vii care vor rămâne aşa chiar și atunci când eu nu voi mai fi viu. Dar acum sunt cât se poate de viu. (se aprinde un reflector care îl luminează doar pe Albert îmbrăcat neglijent dar destul de bine îngrijit pentru un cerșetor. Este unul dintre acei cerșetori demni, care se străduiesc să păstreze cumva aparențele unei ființe umane) Bună ziua, dragii mei. (comandă) Ziua!  (Întreaga scenă este scăldată în lumină la comanda aproape dumnezeiască a actorului. )  Este ora prânzului. Suntem într-un parc oarecare, într-un oraş oarecare. Astăzi îl voi interpreta pe Albert, un cerşetor care îşi duce zilele în parcul în care ne aflăm. La stânga mea, în culise cum ar veni, șiroiește o stradă cu patru benzi. Oamenii din figurație își joacă mersul la muncă. Domnul în palton verde este teribil de fals. L-am mai văzut pe-aici şi niciodată nu mi-a plăcut de el. (domnului în palton verde) Eşti fals, prietene! Nu-mi exprimi nimic! Lasă-te de meseria asta. Mergi, mai bine, să faci cibernetică!

Omul în palton verde: (din culise) Du-te dracului!

Albert: Şi asta a fost fals! Nu știu cine l-a băgat în distribuție... În fine, un element redundant. În câteva secunde va avea loc un accident auto așa că am să vă rog să nu vă speriați. Regia este deja foarte bine pusă la punct. Altminteri ar însemna că pot vedea viitorul. Există teorii, ce-i drept, conform cărora orice întâmplare poate fi prezisă dinainte să se întâmple întrucât ea nu este decât o concluzie a altor întâmplări ce o preced. Este evident că dacă urlu în plină stradă voi atrage priviri, însă un accident auto... (se aude zgomotul de frâne, iar apoi acel zgomot de fiare în impact produs de două mașini care se ciocnesc. Apoi, încă o dată acelaşi sunet de maşini care se ciocnesc, dar mult mai puternic. Din culise se aud urlete, ”Doamne!”, ”Sunați la salvare! Cineva să sune la salvare!”, și alte lamentări aferente unui astfel de eveniment. Albert continuă satisfăcut) Începusem să mă îngrijorez... Ce s-a întâmplat este că o domnișoară care ulterior va deveni dragostea vieții mele, a traversat grăbită pe trecerea de pietoni de lângă stația de autobuz iar această acțiune l-a luat prin surprindere pe șoferul maşinii care rula cu 63 km/h la aproximativ cincisprezece metri de trecerea de pietoni. Acesta din urmă a frânat brusc iar BMW-ul din spatele lui nu a mai putut evita impactul. A tras stânga de volan -şoferul din BMW-ului- intenţionând să evite oamenii de pe trotuar însă tot a lovit puternic mașina din faţă. Apoi a ricoșat pe contrasens unde a fost izbit de un alt vehicul din direcția opusă. Dragostea vieții cuiva impune sacrificii: şoferul care a ricoșat pe contrasens a murit imediat după cel de-al doilea impact. Nicio picătură de sânge. Curat ca lacrima. Coastele i-au perforat organele şi în mai puţin de treizeci de secunde a murit. Dar nu-i chiar o atât de mare tragedie. Nici o surpriză prea mare nu e întrucât, după cum spunea dragul meu Stanislaw (Jerzy Lec) , „Primul simptom al morții este nașterea”. Cu alte cuvinte, era programat. Toți suntem programaţi să facem câte ceva. În primă instanţă suntem programaţi să negăm că suntem programaţi. (ironic) Noi, fără îndoială, avem decizia. Noi hotărâm ce, cum şi când se întâmplă cu viața noastră. Ne cam scapă însă faptul că toți vom fi la un moment dat șoferul mort dintr-un lanţ de erori pe care nu-l vom fi cauzat, dar care ne va fi cauzat sfârșitul. (revine) Nu aş vrea să adopt un ton prea academic întrucât trebuie să mă pregătesc pentru momentul în care dragostea vieții mele va intra în parc, după discuția cu polițiștii. Cum arăt? Părul? E bine? Dacă n-aş fi un individ fără adăpost, cu siguranță captura ar fi fost mult prea ușoară. Ah, dacă aş avea un spray din acela de gură... Nu aveți din întâmplare unul? Oricine... Nu? Of... Oricum nu avem cum să ne sărutăm în actul întâi. În astfel de situații, bunul simț impune ca până la sărut să treacă cel puțin un act. Voi abuza în cele ce urmează de câteva convenții teatrale, astfel încât să nu așteptăm sosirea domniței două ore și optsprezece minute, cât va dura ancheta stradală. Echipajele de descarcerare vor sosi la zece minute după sosirea ambulanței care va constata decesul despre care vă vorbeam mai devreme. În rest, două-trei fracturi, două-trei contuzii. Nimic esențial. Mutarea fiarelor de pe carosabil va dura jumătate de oră, echipajul de poliţie va chestiona participanții la trafic și martorii. Ulterior se va dovedi că unicul vinovat al acestui accident auto soldat cu un mort şi patru răniți, este mortul. Aşadar, vom considera, făcând apel la mult iubita convenţie, că parcursul meu din acest punct până la banca aceea, va dura două ore şi optsprezece minute. (În parc poate exista şi un ceas care să-şi mişte rapid două ore şi optsprezece minute. Pleacă spre una din bancile aflate în parc. Se aşează şi aşteaptă intrarea în scenă a viitoarei sale iubite, Sofia. Aceasta din urmă va intra în scenă realmente devastată de accidentul pe care consideră că l-a provocat. Se aşează aproape mecanic pe banca vecină băncii pe care acum stă Albert)





Scena 2
(Albert, Sofia)

Albert: Nu a fost vina ta, să ştii.
Sofia: (smulsă din şirul de gânduri prin care tocmai se învinovăţea) Poftim?
Albert: Ţi-am spus că nu a fost vina ta. Am văzut ce s-a întâmplat şi nu cred că porţi vreo vină pentru moartea acelui om. Dacă un om moare în apropierea ta, asta nu îţi aduce ţie nicio vină. 
Sofia: Scuză-mă, ţi-am vorbit eu cumva?! Ţi-am cerut ajutorul?!
Albert: (uşoară manipulare) Nu... Aveţi dreptate. Ce drept am eu să mă adresez dumneavoastră... E revoltător ca un om sl străzii să se adreseze unei persoane normale. Vă rog să mă iertați. (pauză)
Sofia: (remediază) Dacă nu aş fi trecut pe trecere omul ăla nu ar fi mort acum.
Albert: Dacă omul care este mort acum ar fi respectat regulile concepute tocmai pentru ca el să nu fie mort, nu ar fi fost mort. Era dreptul tău să treci pe trecere şi datoria lui să încetinească.
Sofia: Nu-mi place tonul tău deloc. Nu trebuie să încerci să mă convingi de nimic. Nu am dreptul să provoc moartea nimănui.
Albert: Nu, nu îl ai. Nici măcar nu cred că ai provocat moartea cuiva. Gândeşte-te că adevăratul criminal este acela care a lovit victima de pe contrasens. Se poate spune cel mult că tu ai fost complice.
Sofia: Încerci să fii amuzant? Serios?
Albert: Deloc. Gândeşte-te cum se simte adevăratul criminal acum. Are şi de ce. Ar fi putut evita un impact care a provocat moartea unui om.
Sofia: Unde vrei să ajungi cu asta, că nu pricep?
Albert: Gândeşte-te şi ce rău se simte şoferul care era să te lovească dar a frânat şi apoi BMW-ul l-a lovit din spate şi apoi şoferul BMW-ului a murit. A avut de ales dintre două victime. E un pic mai grav decât în cazul tău.
Sofia: Încerci s-o faci pe terapeutul acum? Nu prea arăţi a terapeut...
Albert: Ştiu. Terapeuţii sunt oamenii ăia îmbrăcaţi frumos care au bani şi cabinete, nu-i așa? Regulile universal-valabile se aplică. Este imposibil ca eu să am ceva din măreţia unui terapeut. La urma urmei nu sunt decât un cerşetor...
Sofia: Încerci să ajungi undeva cu toată treaba asta? Chiar m-ai prins într-un moment prost.
Albert: Da. Sunt, cu siguranţă mai mulţi oameni care se simt vinovaţi de moartea acelui individ. Ce încerc eu să îţi spun, chiar şi nefiind terapeut este că de cele mai multe ori oamenii îşi provoacă propria moarte. Cel mai probabil momentele de imprudenţă ale omului care a murit erau un obicei. Astăzi obiceiul s-a manifestat în circumstanţe nefavorabile care i-au provocat moartea.
Sofia: (îşi pierde răbdarea) Ce tot vorbeşti acolo?! A murit un om! Nu e nimic de discutat aici; nicio anchetă şi niciun discurs nu mă pot face să cred că dacă nu aş fi trecut pe trecere, omul ăla ar fi murit oricum.
Albert: N-am înţeles foarte bine.
Sofia: Dacă nu aş fi trecut pe trecere, omul ăla încă ar fi trăit.
Albert: Continuând să conducă neglijent şi să pună în pericol alţi oameni nevinovaţi.
Sofia: Vrei să spui că e un soi de justiţie divină?!
Albert: Exact.
Sofia: Un Dumnezeu protector al pietonilor, care pedepseşte şoferii imprudenţi m-a împins pe mine pe trecere pentru a-l pedepsi pe şoferul păcătos, nu?   
Albert: Nu ştiu dacă este...
Sofia: Ce nu ştii?!
Albert: Ce vreau să spun...
Sofia: Asta vrei să spui: că divinitatea m-a folosit ca să omoare un tip care obişnuia să conducă imprudent.
Albert: Dacă o spui aşa, sună ciudat.
Sofia: Sună jalnic, nu ciudat. Sună de parcă Dumnezeu ar lucra la BMW şi şi-ar protaja brand-ul. Sună de parcă aş fi omorât pe cineva şi acel cineva e vinovat de asta. Nici nu ştiu de ce vorbesc cu tine!(cu dispreţ) Cine eşti tu?!
Albert: Doar un om care a văzut cum doi posesori de maşini se joacă la fiecare trecere de pietoni cu vieţile oamenilor care merg cu autobuzul. Primul mergea destul de repede deşi a văzut că din autobuzul care tocmai pleca din staţie coborâseră oameni. Un om -tu- urmat apoi de încă doi care se pregăteau să treacă, a început să traverseze pe trecerea de pietoni. Primul şofer are timp să observe şi să frâneze brusc. Al doilea şofer nu are timp de reacţie, nerespectând nicio distanţă regulamentară şi nicio limită de viteză, loveşte maşina din faţă pe care aproape o aruncă în oamenii nevinovaţi şi apoi ricoşează pe contrasens unde este lovit din lateral de o altă maşină. Din cauza unora care merg prea repede era să mori tu. De fapt puteau să moară sau să fie răniţi grav cel puţin înca patru-cinci oameni. Dacă astăzi trebuia să moară un om în ecuaţia aia, a murit acela care trebuia să moară.
Sofia: Eşti un idiot! Du-te dracului!(pleacă)


Scena 3
(Albert)

Albert: Mă iubeşte la nebunie! Mă vrea la fel cum un ritm îşi vrea melodia. O să ajungă acasă şi o să se gândească la ce i-am spus şi la faptul că m-a făcut idiot. O să regrete că s-a comportat mizerabil cu un biet om al străzii care încerca doar să o ajute şi o să se gândească serios să se întoarcă şi
să-şi ceară scuze. Scenariul spune că mâine dimineaţă, exact la ora zece şi şaptesprezece minute va ajunge aici. Nu ne mai rămâne decât să aşteptăm 14 ore şi 16minute (Albert face o pauză, ca şi când chiar ar vrea să aştepte paisprezece ore. Puţin umor nu strică niciodată). Sau putem apela iarăşi la „mama convenţie” şi să vă spun pe scurt ce se va întâmpla până la sosirea ei: ca un apel ironic la superstiţii voi dormi pe banca aceasta pe care stăteam când am vorbit prima oară cu ea. Voi creiona în minte tot soiul de scenarii despre cum o să ne întâlnim şi o să-şi ceară scuze şi am s-o iert, despre cum vor arăta copiii noştri şi cum ea îmi va găti iepure la cuptor. Voi aţipi undeva în jurul orei cinci dimineaţa şi mă voi trezi pe la şase, când începe forfota prin oraş. Voi mânca o bucată de pâine pe care o păstram special pentru micul dejun al acestei dimineţi şi o voi aştepta cuminte. Când ceasul din parc va arăta ora zece mă vor pocni emoţiile în stomac şi o să am reale dificultăţi în a-mi controla respiraţia. La ora zece, şaisprezece minute şi treizeci de secunde „mama convenţie” îşi va încheia numărul şi o voi întâlni, treizeci de secunde mai târziu, pentru a doua oară pe dragostea vieţii mele.
(Este ora zece şi şaptesprezece minute. În drumul său spre muncă, Omul în palton verde traversează scena. Albert se adresează Omului cu palton verde.)

Scena 4
(Albert, Omul în palton verde, Sofia)

Albert: (Omul în palton verde traversează scena) Tot nu te-au schimbat, prietene? Mai ai mult de lucrat! Eşti penibil. Strici toată povestea! (mergând către ieşirea din parc, pe finalul replicii lui Albert, Omul cu palton verde se întoarce către acesta şi îi arată degetul mijlociu. Se ciocneşte cu Sofia, care tocmai intră în parc, pe aceeaşi alee)
Omul cu palton verde: Scuze. N-am vrut.
Sofia: Poate că ar fi mai bine să vă uitaţi pe unde mergeţi, domnule.
Omul cu palton verde: Chiar n-am vrut.
Sofia: (cu reproş, încheind conversaţia scrurt) O zi bună!


Scena 5
(Albert, Sofia)

Sofia: (lui Albert) Ce s-a întâmplat?
Albert: Nimic.
Sofia: Ţi-a arătat un semn care nu mi s-a părut că însemna „pace-n lume”.
Albert: N-a fost nimic. Las-o baltă.
Sofia: Serios. Nu e în regulă. (îşi manifestă regretul pentru ziua precedentă) Data viitoare poate-ţi spune că eşti un idiot şi să te duci dracului. Am mai auzit cazuri cu aşa oameni nesimţiţi.
Albert: Am înţeles. E fals, asta e problema.
Sofia: Cum e fals?
Albert: Fals ca dracu. N-are nici sare nici piper.
Sofia: Nu-nţeleg.
Albert: Merge de parcă-i anchilozat. Nare pic de naturaleţe.
Sofia: Sunt şi oameni care nu merg natural. Asta este.
Albert: Pentru un actor e groaznic.
Sofia: Ah, el e actor?
Albert: De parcă n-ai şti... (schimbă) În fine... Mergi la muncă?
Sofia: Mi-am luat liber azi. Încă sunt într-un fel de şoc. Am venit doar să vorbesc cu tine. Ieri a fost o zi grea. Vreau să îmi cer scuze că te-am jignit. (Albert acceptă scuzele gestual) N-aş fi venit în mod normal. Chiar n-aş fi venit; n-aş fi dat doi bani pe tine. Sincer! Oamenii ca tine, nu vreau să te jignesc, sunt de obicei beţivi idioţi şi obsedaţi sexual. Nici nu ştiu cum de m-am aşezat ieri lângă tine. Dar am ajuns acasă şi m-am gândit la cum ai vorbit şi cum îţi legai ideile. Nu se potrivea ceva: arăţi cum arăţi şi spuneai lucruri care intrau in contradicţie cu aspectul tău. Adică te înţelegeam, avea logică ce spuneai. Şi spre finalul discuţiei, argumentele tale m-au scos din minţi; dar nu pentru că erau idioate ci pentru că erau adevărate şi accidentul era prea proaspăt să le pot accepta.(pauză) Ce cauţi aici? Serios, ce-i cu tine aici? Cum ai ajuns aşa? Nu are sens.
Albert: Aşa îmi place.
Sofia: Poftim?
Albert:  Eu mi-am ales să fiu aşa. Nu vreau să slujesc unei realităţi în care nu cred. E cea mai mare formă de libertate pe care o poate avea un individ în societatea asta. Am fugit de un sistem pe care nu îl înţelegeam şi care nu avea niciun sens pentru mine.  Sunt multe nereguli pe-aici. Nonvalori promovate permanent, care stau pe mormane de bani; care bani, ar fi putut merge în scopuri mult mai utile decât să umfle ego-ul unor indivizi lipsiţi de substanţă. În timpul ăsta vedeam tineri realmente buni în ce încercau să facă, dar care să străduiau să supravieţuiască şi-şi risipeau timpul şi energia având locuri de muncă unde erau exploataţi mizerabil de aceleaşi nonvalori care, cu banii câştigaţi îşi deschiseseră cârciumi sau mai ştiu eu ce afaceri. Roţile se învârt invers aici. Și nu e vorba numai de bani. De fapt banii sunt cea mai mică problemă... Dar nu vreau să te plictisesc...
Sofia: Nu, nu, nu, nu. Continuă, te rog.
Albert: Serios că discuţia asta poate să continue milenii de-aici înainte. Dar ca multe alte discuţii de genul ăsta, nu va schimba nimic.
Sofia: Sunt contrariată acum, nu mă gândesc să schimbăm lumea. Spui unelele lucruri la care nu mă gândisem aşa. Sunt surprinsă că am întâlnit un om care a ales să fie aşa. E paradoxal.
Albert: Nu vreau să pozez în erou sau în martir. A fi un mic gunoi murdar într-o societate care este un gigant gunoi parfumat mi se pare un gest de sinceritate faţă de sine. Nu are sens să lupţi împotriva nemerniciilor pentru că nu aşa le oprești. Luptând, le oferim importanță. Pentru mine nu există politicieni care îmi pot oferi o viaţă mai bună pentru că eu am deja cea mai bună viaţă pe care o poate avea cineva. Cerul este acoperişul la care am visat mereu. Pe de altă parte, tot ce vezi în jur este construit pentru ca tu să simţi că ai nevoie de mai mult şi mai mult şi mai mult. Un aragaz mai nou, un frigider mai mare, un covor nou, mobilă nouă, haine frumoase, parfumuri, o maşină mai performantă. În timp ce oamenii se concentrează să câştige mai mult, intră într-un cerc vicios neobservând că „mai mult-ul” nu se termină, de fapt, niciodată. Oamenii pierd esenţa şi devin epuizaţi căutând ceva atât de superficial în care, de fapt, nimeni nu crede. Să spui „sunt în regulă cu ce se întâmplă cu mine” este de-ajuns. Nu ai nevoie să fii „mai în regulă” decât eşti. Dar e greu să spui asta. Intervine competiţia, educația. Vecinii sunt mai înstăriţi, au maşină nouă. Vrem şi noi. Suntem bombardaţi cu reclame din toate părţile; reclame care îţi spun că niciodată nu e suficient. Asta îi învăţăm şi pe copiii care vor deveni variante ale noastre, însetate de bogăţie şi de competiţie. E greşit, e inconfortabil şi inutil. Refuz să particip la construirea unor imperii clădite pe oameni deprimaţi, nefericiţi şi păcăliţi de acest zeu numit „mai mult”. Refuz să îmbrăţişez reguli construite să distrugă imaginaţia oamenilor şi să-i facă să se simtă mici şi neînsemnaţi. Sunt un boschetar fericit.
Sofia: E... mult ce spui. Spui că toţi ar trebui să devenim „boschetari”?
Albert: Aş spune degeaba. Este improbabil. Dar dacă am deveni, tot castelul ăsta din cărţi de joc s-ar prăbuşi iar marii arhitecţi ai societăţii s-ar afla în cădere liberă. (pauză) Te-ai gândit vreodată ce ciudat a pornit toată povestea asta cu oamenii?
Sofia: Ce poveste?
Albert: Cu oamenii de la început. Cum dintre oameni normali, câţiva au simţit nevoia să spună că sunt mai presus decât ceilalţi şi s-au proclamat conducători. Apoi au vrut mai mult şi mai mult. Războaiele tot capodopere ale zeului „mai mult” sunt. Regii sunt oameni superiori. De ce? Cine le dă dreptul ăsta? Cum funcţionează? De ce acceptă ceilalţi oameni?  
Sofia: Că aşa sunt obişnuiţi. Că există regi iar ei nu s-au născut prin preajmă.
Albert: Ce nedrept... Ce nedrept e să te gândeşti că te-ai născut mai mic decât alt om, doar pentru că te-ai născut în altă familie -care, poate, este cea mai bună familie; chiar dacă nu cea mai înstărită-. E o loterie incontrolabilă şi noi am picat în locurile mici. Nu-i aşa, să ştii. Doar pentru că regii au spus că au sânge albastru, nu înseamnă că aşa este. E stupid. Toţi suntem regi; nu avem nevoie de acte care să o dovedească. Dacă există sânge albastru, toți îl avem. Toți suntem măreți. Bine... ce spun eu acum sună a lamentare pacifistă. Dar lamentarea asta pacifistă este ceea ce are sens pentru mine. Nu are sens ca oamenii să se omoare sau să se trădeze pentru o monedă în plus. E greşit; e complet greşit. (pauză) Măcar eu nu plătesc impozite. Eu fac troc. Trăiesc acum o mie de ani iar tu porţi o rochie lungă şi duci un coş mare cu mere acasă. (Sofia zâmbeşte). Da! Şi acasă al tău este lângă un râu cu apă proaspătă; cea mai bună și mai limpede apă din lume. Şi ieri, în timp ce mergeai să culegi fructe, a avut loc un accident de căruţă, nu de maşină.
Sofia: Serios? Ai dat-o-n bară cu asta.
Albert: Scuze... Mi s-a părut haios.
Sofia: Nu a fost.
Albert: Ai dreptate... Ar fi ciudat să vezi o căruţă BMW.
Sofia: Încetează! Nu mi se pare amuzant deloc subiectul ăsta.
Albert: A murit un consătean...
Sofia: Îmi retrag scuzele pentru că te-am făcut ieri idiot. Declaraţia rămâne valabilă.
Albert: Au fost plăcute scuzele tale. Nu le merită nimeni, așa de plăcute au fost. Acum poţi să le duci înapoi acasă. Trebuie să fie bine să trăieşti cu ele.
Sofia: Nu mai merge s-o întorci acum. Trebuie să plec. Mi-a făcut plăcere să vorbim, numai că ai un simţ al umorului sinistru.
Albert: Moartea este concluzia vieţii. Atunci când concluzionăm tragic, tragică a fost povestea. Nu strică să privim viaţa cu haz.
Sofia: Ascultă... n-aş vrea să te jignesc dar... pot să-ţi aduc nişte haine?
Albert: Sigur că da. Îţi mulţumesc foarte mult. Chiar apreciez nespus. Nici ceva bun de mâncare n-aş refuza. Îţi ofer în schimb câteva idei despre viaţă. Mă găseşti pe-aici...(arată că în parc) pe sub cer.
Sofia: Pa! (porneşte către ieşirea din parc)
Albert: Cum te cheamă?
Sofia: Sofia! (iese)



Scena 6
(Albert)

Albert: Sofia! (are un moment de inimioare roz şi fluturaşi în stomac) Sofia! Sofia! Sofia! Sofia o cheamă pe ea... Sofia, dragă... Ce frumoasă e... Îţi vine s-o mănânci cu tot cu şosete! Slăvite să fie accidentele de maşină! Ce frumos a intrat maşina aia pe contrasens şi buf: dragostea s-a născut din moarte. Dragostea s-a născut din moarte... Sunt curios dacă a mai zis vreun autor asta... Ar trebui s-o scriu. (scoate un carneţel şi notează) Dra-gos-teaaa s-a năs-cuuut diin moaar-te. Sănătate Nietzsche, te-am fentat! Doamne, cum mă simt! Ha! (urlă) Domnule preşedinte, ia-mi impozit pe sentimente! Chemaţi poliţia să mă aresteze pentru fericire! Trăiesc ilegal de frumos! Este imoral să iubeşti şi să nu vrei maşini luxoase! (serios) Treziţi-va oamenilor şi vedeţi cât frumos e în lumea asta! (reia, entuziasmat, conversaţia cu publicul) Sofia... Sofia! Ce actriţă! Ce personaj! Sofia va reveni poimâine undeva în jurul orei zece. V-aş spune şi minutele dar nu mai au nicio importanţă. Timpul nu mai are nicio importanţă. Toate devin microscopice atunci când dragostea se aşează pe sufletul tău. E colosal! (revine) Da, revine poimâine dimineaţă, ceea ce pentru mine, din acest moment înseamnă aproximativ... şaptesprezece eternităţi. Poimâine vom discuta preţ de patruzeci şi două de minute despre viaţă şi valori, discuţie cu care nu vreau să vă plictisesc. În următoarea zi, adică răspoimâine, va reveni şi lucrurile vor lua o turnură bizară. (pauză)Te atinge brusc şi rămâne acolo să-ţi taie răsuflarea. De dragoste vorbesc. Despre ce altceva să vorbesc decât despre dragoste. (cu entuziasm)Am început să mă spăl; am făcut rost de-un săpun și mă spăl cu apa de la țâșnitoare! (ultima propoziţie poate fi scoasă din text iar în locul ei, introdus un moment care să reprezinte aşteptarea lui şi duşurile sale de la ţâşnitoare) Apelez la „mama convenţie” să ne arunce în dimineaţa de răspoimâine. (vine dimineaţa de „poimâine” şi primul care intră în parc este Omul cu palton verde) E răspoimâine!


Scena 7
(Albert, Omul în palton verde)

Albert: (revoltat) Eu nu cred aşa ceva! Cine te lasă pe tine să intri măi?! Serios că asta deja este nesimţire!
Omul în palton verde: Ce se întâmplă, domnule?! Ai o problemă cu mine?
Albert: Da, chiar am! Chiar am!
Omul în palton verde: Te ascult!
Albert: Cine îţi spune ţie să intri în scenă în momente în care n-ar trebui?
Omul în palton verde: Ce dracu vorbeşti măi? Tu eşti sănătos la cap?! Lasă-mă dracului în pace... (vrea să plece)
Albert: (Îl opreşte) Vorbeşte frumos, măi necioplitule! Ai intrat şi tu de două zile-n teatru şi eşti mare actor!
Omul în palton verde: (agresiv) Ia-ţi mâna de pe mine acum! Ai probleme, omule! Eşti sărit!
Albert: Învaţă să vorbeşti înainte să mi te adresezi! Te mişti pe-aici ca o paiaţă! Du-te la bâlci şi vinde morcovi, că la asta nu te pricepi! Eşti jalnic!
Omul în palton verde: (se îndreaptă spre buza scenei, se uită stânga, dreapta, ca şi când în locul publicului ar fi o stradă şi traversează. Înainte să traverseze spune ameninţător) Aş mai sta puţin să întreţin conversaţia asta dar eşti pe alte frecvenţe!
Albert: (infierbântat cumplit) Dar stai! Stai puţin să mai vorbim! Vino-ncoace „actorule”. Vino să-ţi arăt două trei tehnici. Prin public! Aşa ţi-au zis ţie să ieşi! Nesimţitule! Dacă te mai prind pe-aici îţi rup picioarele!  (intră Sofia având în mână o sacoşă mare, plină)



Scena 8
(Albert, Sofia)

Sofia: Bună! (Albert salută) Am văzut de peste drum că iar te certai cu tipul ăla în palton verde.
Albert: E un dobitoc. Nu pricep ce sens are el în toată povestea asta.
Sofia: Cei mai mulţi dintre oameni n-au sens în povestea noastră.
Albert: A noastră?
Sofia: A fiecăruia dintre noi.
Albert: Nu înţeleg cine i-a făcut trecerile astea inutile.
Sofia: Ce treceri?
Albert: Ei, ce treceri! Las-o-ncolo că mă enervez degeaba...
Sofia: N-am putut să mai stau ieri... A trebuit să merg la firmă urgent.
Albert: Lucrezi la o firmă?! Sublim...
Sofia: La firma lui taică-meu.
Albert: Ce firmă?
Sofia: Amenajări interioare.
Albert: Ah, vă ocupaţi cu sufletele oamenilor...
Sofia: Nu, din păcate nu. Tata nu e tocmai o fire poetică.
Albert: Nici amenajările interioare nu sunt tocmai o poezie.
Sofia: Uite! (începe să scoată din sacoşă o pereche de pantaloni, o pereche de tenişi, un hanorac şi o vestă; toate noi, cu etichetele scoase) Ţi-am adus haine! Mă bucur că te pot ajuta.
Albert: Super! Miros a nou... Mi-ai cumpărat haine?
Sofia: Ah, nu... Le aveam...
Albert: Le aveai?! Aveai haine noi bărbăteşti în dulap, doar în caz că întâlneşti un nefericit ca mine?
Sofia: Nu... Doar că...
Albert: Serios că nu trebuia... Nu aveam nevoie de haine noi. Nu spun că nu le accept; doar că îmi plac hainele care au o istorie în ele. De când eram mic îmi plăcea să iau hainele verişorilor mei după ce nu le mai purtau. Aveau încărcătură; aveau sens. Hainele noi n-au nimic; sunt doar nişte cârpe.
Sofia: Poate le dai tu sens.
Albert: Nu mai am... Am terminat sensul. (Sofia râde. El se dezbracă de hainele vechi pe care le are şi le îmbracă pe cele noi.)
Sofia: Aici te schimbi?!
Albert: Ah, scuză-mă. O să merg în dormitor!
Sofia: Nu-i rău hanoracul.
Albert: Puteai să-mi aduci ceva de la tatăl tău...
Sofia: Nu aveţi tocmai acelaşi fizic.
Albert: Poţi să te întorci cu spatele, te rog? (Sofia se conformează, Albert îşi dă jos pantalonii, apoi îmbracă pantalonii noi)
Sofia: Poate sună ciudat să te întreb asta... Tu ai rude?
Albert: Nu am. (pauză)
Sofia: Nicio rudă?
Albert: Nu. Sunt toţi morţi.
Sofia: (stânjenită) Îmi pare rău...
Albert: Nu i-ai omorât tu.
Sofia: Știu dar mă simt prost că... pun cele mai tâmpite întrebări
Albert: Glumeam!
Sofia: Ce?
Albert: Glumeam. Am rude.
Sofia: Nu eşti sănătos!
Albert: Normal că am rude; nu sunt în oraş, aici. Nu ştiu de mine şi de modul meu de viaţă pentru că n-am vrut să-i rănesc. Nici măcar nu ştiu că sunt în ţară. (schimbă) Şi cum e acolo la firmă la voi?
Sofia: Plictisitor, fără rost. Oamenii sunt obsedaţi de mobilă şi lustre şi tot ce le face casa opulentă. Chiar şi cu bun gust, tot obsesie se cheamă. Tata a insistat să lucrez pentru el; să păstreze afacerea în familie.
Albert: Şi tu te-ai conformat.
Sofia: (despre haine) Nu-i rău deloc!
Albert: Dar ţie nu-ţi place ce faci acolo la firmă...
Sofia: Nu prea.
Albert: Şi de ce o faci?
Sofia: (citându-l pe tatăl său) „Pentru că din pictură nu poţi face bani decât după ce mori!” Aşa zice tata. Uite, ţi-am adus şi ceva de mâncare.
Albert: (primeşte şi începe să mănânce) Picasso nu a fost tocmai sărac. Şi nu e singurul.
Sofia: Ştiu şi eu exemplele.Tata crede că sunt excepţii şi că eu o să cheltuiesc averea familiei urmărind o carieră care nu o să existe niciodată.
Albert: Şi tu ce crezi?
Sofia: Nu contează...
Albert: Nu, serios! Tu ce crezi?
Sofia: Nu cred nimic.
Albert: Sigur crezi ceva.
Sofia: Nu are nicio importanţă ce cred pentru că tata oricum e prea puternic şi mă intimidează şi nu o să pot să fac niciodată ceea ce vreau atâta vreme cât este în viaţă.
Albert: (serios) Hai să-l omorâm.
Sofia: Poftim?!
Albert: Zic să-l omorâm.
Sofia: Eşti nebun!
Albert: Deloc. Dacă nu poţi să faci ceea ce vrei cât este el în viaţă, trebuie eliminat. Cunosc eu nişte băieţi la care am putea apela. Trebuie să le plăteşti puţin mai mult, dar lucrează curat. Merită. Într-o săptămână cadavrul e descoperit la 500 km de aici şi toţi cred că a fost un accident.
Sofia: (stupefiată) Cred că am greşit să vin aici.
Albert: Ştiu: sunt idiot.
Sofia: Da! (vrea să plece)
Albert: Glumeam!
Sofia: (plecând) Glumeşte sănătos!
Albert: Este logic că nu trebuie să moară taică-tău ca tu să faci ceea ce vrei. Să moară taică-tău este un lucru rău care nu ar favoriza cariera ta artistică. Cel mai probabil te-ai simţi vinovată şi ai încerca să-i respecţi toate dorinţele după ce ar muri. Trebuie să o faci cât este în viaţă; să-l convingi; să-l faci să înţeleagă. Să-l faci să fie mândru de tine!
Sofia: Intri prea mult. Eşti intruziv. Nu te-am invitat să-mi dai sfaturi.
Albert: Nici prima oară nu m-ai invitat şi sfaturile au fost, până la urmă utile.
Sofia: Sau m-am simţit vinovată pentru că jignisem un om al străzii. De-aia poate m-am întors.
Albert: E ciudat, totuşi că este a patra oară când porţi o conversaţie reală cu un om al străzii. De fiecare dată a fost pentru că m-ai jignit?
Sofia: Ce vrei să spui? Că suntem prieteni sau ceva?
Albert: Spun că vorbind cu mine, ai făcut abstracţie de poziţia mea socială.
Sofia: Asta mă face un om bun, nu?
Albert: Dacă nu aş fi crezut că eşti un om bun, nu am fi vorbit niciodată.
Sofia: Asta e! Aroganţa era tot ce-ţi mai lipsea.
Albert: (sarcastic) Hai să nu vorbim despre ce ne lipseşte! Nu-i un subiect care să te avantajeze.
Sofia: Eşti un nesimţit. Nici măcar nu ştiu de ce tot stau de vorbă cu tine!
Albert: Chiar aşa! De ce stai?! De ce n-ai plecat până acum?! De ce te tot întorci?
Sofia: Îţi dai prea multă importanţă! Mult prea multă!
Albert: De ce te întorci?!
Sofia: Pentru că mi-e milă de tine, de aia! Îmi provoci milă. Asta mi-ai provocat de prima oară când te-am văzut. Milă şi silă! De aia ţi-am adus haine, ca să nu îmi mai provoci silă pentru că milă de tine oricum îmi este, chiar dacă ţi-am dat să mănânci. Eşti mulţumit?!
Albert: Continuă, te rog.
Sofia: Du-te dracului! De ce trebuie să scoţi asta din mine?
Albert: Cred că astea sunt singurele lucruri pe care le-aș fi putut scoate din tine, în situaţia mea. Poate că dacă aş fi avut haine noi de prima oară când ne-am cunoscut şi dacă aş fi avut un apartament de beton unde să stau, emoţiile astea ale tale s-ar fi manifestat altfel.
Sofia: Nu spui ce cred eu că spui!
Albert: Nu ştiu ce crezi tu că spun; ştiu că te-ai întors pentru că erai contrariată şi pentru că ai vrut să te întorci, nu pentru că-ţi era milă. Ai vorbit cu mine pentru că-ţi plăcea să o faci. Mi-ai adus haine pentru că ai vrut să mă vezi altfel; pentru că ceva nu se lega în mintea ta. La fel cum acum nu se leagă faptul că ţi-am declanşat emoţii şi le manifeşti încercând să mă jigneşti, neştiind ce să faci cu ele în situaţia asta. Eşti prea plină de reguli ale societăţii şi de idei preconcepute despre boschetari ca să admiţi că unul din ei poate trezi ceva în tine.
Sofia: Ce ai trezit în mine? Spune tu. Serios... Spune tu. Sunt curioasă unde duce conversaţia asta.
Albert: Nu vezi cum ne certăm? Nu vezi ce argumente aducem? Nu vezi ce cuvinte ne ferim să folosim? Nu vezi că încă n-ai plecat?!
Sofia: (se fâstâcește; nu-și găsește cuvintele) Sunt curioasă unde duce mascarada asta.
Albert: Repeţi. Te fâstâceşti.
Sofia: Da, sigur mă fâstâcesc! Asta e tot ce fac acum: mă fâstâcesc în faţa unui boschetar!
Albert: Se pare că da!
Sofia: Se pare că plec.
Albert: Se pare că te iubesc. (Sofia rămâne înmărmurită. Pauză) Nu îmi plănuisem să spun asta... Nu că aş fi avut un plan... N-am avut niciun plan, normal. Eu nu... Orice aş spune acum este penibil. Spune ceva, te rog!
Sofia: Cum te cheamă?
Albert: Albert.
Sofia: Te iubesc Albert. (Îl ia de mână şi ies împreună din parc)















-Sfârşitul actului întâi-










ACTUL DOI


 Acţiunea se petrece în livingul Sofiei, o cameră spaţioasă, mobilată modern, extrem de ordonată. Mobila şi aranjarea ei în cameră vor fi aspecte cu care regizorul poate jongla aşa cum crede de cuviinţă astfel încât să-i servească la o reprezentare cât mai bună a situaţiei. Albert şi Sofia au o relaţie acum. Sunt în prima etapă a relaţiei şi totul este minunat.


Scena 9
(Albert, Sofia)

Albert: (o aleargă pe Sofia prin cameră.  Are loc un joc al îndrăgostiţilor, nu o tentativă de omor.) Stai pe loc! Prindeţi infractoarea! A comis o ilegalitate majoră!
Sofia: Lasă-mă-n pace, nebunule! Ajutor!
Albert: Este interzis, prin lege, să faci o friptură de iepure atât de bună. Vei plăti pentru asta! Eşti condamnată la o mie de pupături peste tot! (o prinde)
Sofia: Nu! Nu! Nu, pedeapsa asta! Mă gâdili! Termină! (râde, se zvârcoleşte)
Albert: O sută cincizeci. Stai pe loc nelegiuito! Nu te mai zbate că nu nimeresc!
Sofia: Stai! Stai! Nu mai pot să respir! Stai puţin! (Albert încetează cu pedeaspsa)
Albert: Eşti în regulă?
Sofia: Da, numai că nu mai puteam să respir de râs. Te iubesc. (pauză)
Albert: Sunt fericit cum nu credeam că se poate să fii. Dacă aş muri acum, în secunda asta, nu mi-ar părea rău.
Sofia: Mie mi-ar părea.
Albert: Ştiu, numai că ar fi drăguţ să murim în cele mai fericite momente ale noastre. Să nu murim în durere sau bolind ani în şir. Îţi imaginezi?! Când trăieşti apogeul vieţii tale – care oricum nu ştii când vine – pac! S-a terminat. Ar fi un final perfect. Am să te rog, regina mea medievală, să mă omori în momentul în care îţi dai seama că mai fericit nu pot să fiu. Împuşcă-mă în cap. Din spate – mă îmbrăţişezi tandru şi poc – scurt. Împuşcă-mă în cap când sunt fericit!
Sofia: Niciodată.
Albert: Cum niciodată? (reia jocul) Îmi nesocoteşti ideile?!
Sofia: Ideea mi se pare bunicică dar nu aş putea s-o aplic niciodată pe tine.
Albert: Iar nu vrei să te supui! Iar eşti obraznică! Pedeapsa celor o mie de pupături gâdilicioase revine! Mai aveam opt sute cincizeci. Stai pe loc, dezertoareo.
Sofia: Staţi, domnule! Staţi! Sunt dispusă să plătesc în alte moduri.
Albert: (se opreşte interesat de propunere) Ce vrei să spui cu asta?
Sofia: Cum să vă spun...
Albert: Spune, dacă nu vrei să cresc pedeapsa la trei mii de pupături!
Sofia: Ştiţi... (nu tocmai ortodox) Mă plec umilă în faţa dumneavoastră, domnule... (Albert o sărută înfierbântat. Când să treacă la lucruri mai serioase, Sofiei îi sună telefonul. Albert nu vrea să-i dea drumul - s-a încins) Stai puţin... Staaai... E tata. Stai că nu i-am mai răspuns de două zile.
Albert: Spune-i că nu sunt aici!
Sofia: (o pufneşte râsul dar răspunde) Da, tată! Bine, tu? Păi am fost acasă. Am răcit. Păi n-am auzit că ai bătut. Probabil eram în baie. (Albert chicoteşte) Păi nu-mi iau telefonul în baie. (schimbă tonul) Sunt bine. (Îl sărută scurt pe Albert) Sunt foarte bine. Dar nu trebuie să treci să mă verifici... (apoi) Ei, nu mă verifici! Aşa faci mereu... Zici că am paişpe ani! Las-o-ncolo... (grav) Ce?! (se fâstâceşte) Nu vreţi să ieşim în oraş? Hai în oraş... Mergem undeva, aer curat, limonadă. (resemnată şi terifiată) Bine, hai. Vă aştept. (închide) Vin aici.
Albert: Cum?!
Sofia: Tata insistă să vină aici.
Albert: Hai că plec repede.
Sofia: N-are rost. Sunt în faţa casei. Mama e până la o vecină, vorbesc ceva şi apoi intră aici. Tata e în maşină.
Albert: Nu cred! Ce facem?
Sofia: Ce să facem... Îi spunem de noi.
Albert: Nu mă simt bine în legătură cu asta.
Sofia: Probabil că o să ne certăm. (pauză) Dar să mă mai lase-n pace cu controlul lui obsesiv. La urma urmei am douăşopt de ani, nu mai am nevoie de dădacă. Fac ce vreau.
Albert: Da, dar eu...
Sofia: Tu ce?
Albert: Mă ascund în dulap!
Sofia: Termină măi cu tâmpeniile!
Albert: N-o să putem să-i minţim.
Sofia: Nici nu vreau să-i mai minţim. Le spunem adevărul.
Albert: O să te dezmoştenească taică-tău.
Sofia: Şi ce? Mergem şi boschetărim amândoi toată viaţa. (Bate/sună la uşă. Moment de suspans teribil. Sofia merge să răspundă)
Albert: (ţipă şoptit) Nu! Stai, stai, stai, stai! Eşti sigură? Mă duc în dulap. Doar nu e prima oară. În dulap e bine, e frumos... Locul perfect unde să stau o oră.
Sofia: Termină, nu fi copil! Ce se poate întâmpla?
Albert: Nu e de bine, ascultă-mă!
Sofia: Gata, ajunge!
Albert: Nu atinge clanţa aia! Dacă atingi clanţa aia şi le deschizi... (în timpul ăsta Sofia deschide uşa, Albert încearcă să-şi găsească o poziţie cât mai firească dar eşuează. În cadrul uşii, Ştefan, un bărbat masiv, cu o expresie aspră, îl priveşte suspicios pe Albert, Maria îşi îmbrăţişează fiica )


Scena 10
(Sofia, Albert, Maria, Ştefan)

Sofia: Ce faci mamă?
Ştefan: Bună ziua! (îl măsoară pe Albert din cap până-n picioare)
Maria: Bine, mamă. M-am speriat, am crezut că nu eşti bine.
Sofia: Sunt foarte bine. Hai tată, intră.
Ştefan: (Calm, deţine controlul situaţiei. Hotărăşte să-l ignore pe Albert) De ce nu răspunzi măi la telefon. Te-am sunat şi azi dimineaţă, şi ieri; nimic. Ce naiba... Am fost ieri aici, pauză. Am fost și-acum două săptămâni și nimic. Dacă te deranjez, spune-mi.
Sofia: Nu, tată nu mă deranjezi.
Ştefan: Eşti sigură că nu te deranjez?
Sofia: Da, sunt sigură. Tată, mamă, el este Albert. Albert, ei sunt părinţii mei. (Albert îi întinde mâna lui Ştefan însă acesta nu răspunde în niciun fel şi merge să se aşeze pe un fotoliu, unde îşi aprinde o ţigară)
Maria: Nu ne aşteptam să fii cu cineva.
Sofia: Tată, te rog să nu fumezi aici.
Ştefan: Mai bine mi-ai da o scrumieră. (nu insistă şi merge să-i aducă o scrumieră)
Maria: Albert, ai fost coleg de facultate cu Sofia?
Albert: Nu, doamnă.
Maria: Dar cum v-aţi cunoscut?
Albert: Ne-am cunoscut... într-un parc.
Sofia: (după ce-i lasă scrumiera tatălui său) Da, ne-am cunoscut acum patru luni într-un parc.
Ştefan: În care parc?
Sofia: Într-un parc...
Ştefan: Sunt multe parcuri în oraşul ăsta.
Sofia: Ce importanţă are în care parc ne-am cunoscut?
Maria: (lui Ştefan) Are dreptate. Dar nu ne-ai spus de prietenul tău Albert.
Sofia: Nu e prietenul meu.
Ştefan: Nu e coleg, nu e prieten. (Mariei) Înţelegi dragă? Avem o fată independentă! Dar ce îţi este domnul Albert ţie, Sofia, pentru că frate sunt sigur că nu îţi este.
Sofia: Albert este iubitul meu.
Maria: Şi nu crezi că ar fi trebuit să ştim şi noi că ai un iubit. Este deja la tine în casă...
Sofia: Ştiam eu că am un iubit; nu trebuia să împărtăşesc asta cu toată lumea.
Ştefan: Dar ce, noi suntem „toată lumea”? Nu-mi place situaţia asta, să ştii. Nu-mi place deloc. Nu ne răspunzi la telefon, lipseşti de la firmă, nu ne mai primeşti în casă... Ce urmează? Ce se întâmplă cu tine, fato?
Sofia: Nu se întâmplă nimic.
Ştefan: Este un bărbat la tine în casă! Asta nu înseamnă că nu se-ntâmplă nimic. (lui Albert) Tinere, poate că ai vrea să nu asişti la discuţia asta... (Albert, stânjenit vrea să plece)
Sofia: Nu. Albert rămâne. Nu pleacă nicăieri.
Ştefan: Dar lasă-l măi, poate are treabă la el acasă.
Sofia: Este la el acasă.
Ştefan: Ce-ai spus?! Stai, că n-am auzit bine. Ce-ai spus?!
Sofia: (ezită) Ai auzit ce-am spus...
Ştefan: Ba nu, cred că n-am auzit bine deloc. Cred că m-a lăsat auzul. Ai spus cumva că locuieşti cu un bărbat?! Asta ai spus? Ai spus că în casa pe care eu ţi-am cumpărat-o, locuieşti cu un bărbat despre care timp de... (schimbă) De cât timp stă el aici?
Sofia: De patru luni.
Ştefan: Ce?! Când spuneaţi că v-aţi cunoscut? (Sofia tace) Zi măi fată că nu vorbesc singur! Când v-aţi cunoscut?!
Sofia: În martie.
Ştefan: Adică acum patru luni! Doamne fereşte! Nu-mi vine să cred! Deci în casa mea – practic e casa mea, da?! –  tu locuieşti cu un bărbat de patru lui, după ce l-ai cunoscut acum patru luni! Fără să-mi spui nimic! Greşesc?! Spune măi! (lui Albert) Tinere, te rog să pleci acum!
Sofia: Albert nu pleacă nicăieri! Dacă pleacă el, plec şi eu.
Ştefan: Nu că asta deja este nesimţire. Ce-i cu tine măi fato, măi?
Maria: Poate că ar fi mai bine dacă te aşezi, Ştefan. Hai să ne calmăm puţin şi să discutăm toţi patru.
Ştefan: Ce să discutăm toţi patru? Cu cine să discut? Parcă nu-i copilul meu, nu vezi?!
Maria: Şi mie mi se pare ciudat. Hai să vorbim, poate n-am înţeles noi ceva.
Ştefan: Ce dracului e de înţeles măi femeie, că mă enervezi şi tu.
Albert: Poate că sunt multe lucruri pe care nu le înţelegeţi.
Ştefan: Taci măi dracului şi tu! Am vorbit cu tine?!
Sofia: Tată! Ce-nseamnă asta?!
Ştefan: Ce-nseamnă asta?! (despre situație) Dar asta ce-nseamnă?! Ce-nseamnă ce-ai făcut tu?
Maria: (bărbatului său) Hai stai jos, te rog. Te rog frumos, stai puţin jos. Te-ai enervat prea tare.
Ştefan: (se lasă aşezat; încearcă să se calmeze) Doamne fereşte, nu mi-a fost dat să văd aşa ceva... Îmi plesneşte capul, nu mai pot. (reia, puţin mai calm) Tu nu eşti fata mea, auzi? Nu eşti fata mea! Sofia mea n-ar face niciodată aşa ceva. Ce s-a-ntâmplat cu tine?
Maria: Poate s-a-ndrăgostit...
Ştefan: S-a-ndrăgostit pe dracu! Gata, mă calmez. Mă calmez... (sarcastic) Şi, nunta când o faceţi? Sau aţi făcut-o deja?! Aveţi copii? La ritmul în care ai lucrat, tinere, poate i-ai făcut un copil înainte s-o cunoşti. Zi, Sofia, când faceţi nunta. Dacă v-aţi mutat împreună aşa repede, mă gândesc că-i serios. Mă gândesc că băiatul are intenţii serioase. Cum ai spus că te cheamă? Albert? (Albert aprobă timid) Ia spune, Albert, te-ar interesa să moşteneşti o firmă măricică de amenajări interioare?
Sofia: Tată, te rog frumos!
Ştefan: Dar ce-am spus, draga mea, ce-am spus? I-am pus o întrebare băiatului; încerc să-l cunosc. Spune, Albert.
Albert: Nu domnule, nu mă interesază absolut deloc banii dumneavoastră. Nu mă interesează firma dumneavoastră şi nici proprietăţile pe care le deţineţi. Îmi sunt indiferente şi nu mă impresionează cu nimic.
Ştefan: Dar tu chiar eşti nesimţit, văd.
Albert: Nu sunt nesimţit deloc. Dacă eram nesimţit, mă interesau bunurile dumneavoastră.
Ştefan: Ia spune, unde lucrezi tu? Câştigi bine, bănuiesc, dacă nu te interesează banii.
Albert: Nu lucrez nicăieri şi nici nu intenţionez să o fac. Asta arată că nu mă interesează banii.
Ştefan: (exasperare) Nu este adevărat! Nu există aşa ceva! (zâmbete isterice, sarcasm violent) Ia spune-mi, dragul meu, tu ai mâncat ceva la prânz?
Albert: Da.
Ştefan: Ce-ai mâncat?
Albert: Vă înţeleg jocul dar, dacă vă face să vă simţiţi mai bine o să îl accept. Friptură de iepure.
Ştefan: Ai mâncat o deosebită friptură de iepure. Trebuie să fi fost bună, aşa-i?
Albert: Da, domnule, fata dumneavoastră găteşte excelent.
Ştefan: Bănuiesc că dacă nu lucrezi nicăieri şi nu-ţi plac banii, ai fost la vânătoare, nu?
Albert: Nu, nu am fost la vânătoare.
Ştefan: Păi şi de unde iepurele? De unde toate astea, domnul meu? (Albert tace; Ştefan izbucneşte) Am muncit eu, măi gândacule, de acolo! Am muncit eu! Tu crezi că eu toată viaţa am muncit ca să vină o rozătoare ca tine să bage la maţ? Zi măi, sărăntocule!
Sofia: Tată, încetezi acum! Dacă o singură dată îl mai jigneşti, nu mai am ce discuta cu tine!
Maria: Nu e bine, ce faci Ştefan. Te rog frumos. Orice s-ar întâmpla, hai să fim oameni civilizaţi.
Ştefan: (către Sofia) Ţi-a spălat creierul, nu vezi? Nu vezi că face ce vrea din tine?!
Maria: Dacă nu poţi să vorbeşti calm plecăm... Gata, serios. Nu e normal.
Ştefan: Cum mama dracului să vorbesc calm?! Cum?!
Maria: Lasă-i şi pe ei să vorbească, te rog. Să vedem ce au şi ei de spus.
Ştefan: Nu sunt sigur că mă interesează foarte tare.
Maria: Pe mine mă interesează; hai să vedem ce spun şi ei. Sofia, zi tu, mamă, ce se întâmplă aici. Taică-tău îşi iese din minţi pentru că nu înţelege de ce ai făcut aşa. De ce nu ne-ai spus, de ce se întâmplă toate astea acum?
Sofia: Pentru că ştiam că tata nu o să accepte că mă îndrăgostisem până peste cap de un bărbat pe care abia îl cunoscusem.
Ştefan: Normal că nu accept; ce e de accept...
Maria: Te rog frumos, Ştefan.
Sofia: L-am rugat pe Albert să vină să locuiască cu mine pentru că am simţit că trăiesc ceva adevărat. În patru luni de zile nu am simţit nicio secundă că m-aş fi înşelat. Dacă aş fi simţit că nu este ceva în regulă, voi nu aţi fi ajuns să-l cunoaşteţi. Îl iubesc. Îl iubesc cum nu credeam că se poate iubi. Asta simt; nu poate să-mi spună nimeni, nici măcar tata, ce să simt sau dacă ceea ce simt este adevărat.
Maria: Dar tu Albert, ce părere ai despre toată povestea asta? Tu nu i-ai spus că s-ar putea să-şi supere părinţii? Câţi ani ai tu?
Albert: Treizeci.
Ştefan: La treizeci de ani nu lucrează, auzi!
Maria: Şi nu te-ai gândit că nu este în regulă? Cum ai venit tu la ea, aşa de pe o zi pe alta?
Albert: Păi o iubesc. Am iubit-o din primul moment în care am văzut-o. Ea este.
Ştefan: Ea este ce? Bancomat?
Albert: Ea este acea femeie cu care pot să stau toată viaţa mea.
Ştefan: Fără să munceşti?
Albert: Muncind sau fără să muncesc; nu contează.
Ştefan: Eu aş prefera muncind. (îi dă o şansă) Tu ai o meserie? Ceva la bază că văd că prost nu eşti?
Sofia: Albert este actor dar nu profesează.
Ştefan: (Mariei) Auzi, dragă, ăsta-i de-al tău.
Maria: (lui Albert) Şi de ce nu profesezi?
Albert: Pentru că ceea ce credeam a fi magic în teatru, s-a dovedit a fi, de fapt o junglă care nu avea nimic magic în ea.
Maria: Ce vrei să spui.
Albert: Toată lumea se luptă cu toată lumea. Actorii au toţi senzaţia că sunt cei mai buni şi că nu prea mai au nimic de învăţat. Ipocrizie; foarte multă ipocrizie. Prea multă înfatuare şi prea puţină artă. Tinerii intră în teatre cu aere de staruri; nimeni nu vrea să muncească, toată lumea vrea să fie în lumina reflectoarelor având senzaţia că a fi actor înseamnă să ai o reputaţie, sau să arăţi bine, nu să munceşti la fiecare rol, la fel cum un pictor munceşte la fiecare tablou. Nimeni nu are răbdare; se scot spectacole imperfecte pe bandă rulantă iar publicul este hrănit cu imperfecţiune ajungând ca de fiecare dată când i se serveşte ceva mai puţin imperfect să creadă că este, de fapt un produs bun. Era mult mai mult decât puteam accepta.
Ştefan: M-am lămurit. Eşti unul din nemulţumiţii ăia pentru care tot ce-i în jur e prea prost şi prea imperfect. Nimic nu-i suficient de bun pentru alteţa ta. Dar înainte de asta unde stăteai? (sarcastic) Stăteai la palat sau stăteai cu părinţii?
Albert: Nu.
Ștefan: Nu ce?
Albert: Nici la palat, nici cu părinții.
Ştefan: La căminul vreunei universităţi?
Albert: Nu. Locuiam pe stradă.
Ştefan: Poftim?!
Albert: Locuiam pe stradă. Sub cerul liber; fără adăpost; la mila oamenilor ca dumneavoastră, care muncesc din greu pentru a-şi alimenta fericirea. (pauză lungă. Teribil de lungă. În rândul părinţilor –stupefacţie– )
Maria: Ce...
Ştefan: (începe să râdă isteric) Ce făceai? (practic această replică e un hohot de râs întrerupt de cuvinte)  Pe stra... Nu este adevărat! Sofia... Tu vrei să-mi faci o farsă, aşa-i? Ce naiba măi... Bună! Bună! Am luat-o-n freză! Nu mă aşteptam. (ceilalţi stau neclintiţi) Haide măi, gata. Încetaţi. Am înţeles; aţi glumit, sunteţi tineri... (lui Albert) Tu nu ai vorbit serios, aşa-i? N-ai stat pe stradă, nu?
Albert: Ba da.
Ştefan: (se năpusteşte asupra lui Albert pe care îl aruncă la pământ şi îl strânge de gât) Ce-ai făcut?! Ce-ai făcut, nenorocitule?! Mi-ai stricat fata, ţi-ai bătut joc de ea, animal dobitoc ce eşti!
Maria: Ştefan! Lasă-l măi!
Sofia: Tată! Lasă-l în pace! Termină! (Sofia şi Maria îl iau cu greu pe Ştefan de deasupra lui Albert) Nu se poate aşa ceva!
Ştefan: (din spatele femeilor, lui Albert) Să pleci din casa mea că te omor, Ascultă-mă că te omor cu mâna mea! Te desfiinţez.
Maria: Gata, gata, gata, gata, ajunge. Hai să mergem... Haide, Ştefan...
Ştefan: (spumegând) Nu merg nicăieri pănă nu iese haimanaua asta din casa mea. Ieşi afară, animal nesimţit, că te arunc eu în şuturi! Ai bunul simţ să ieşi!
Sofia: Ieşi tu acum, te rog frumos! Pleacă! Tu ai cumpărat casa asta, dar este casa mea şi în casa mea aduc pe cine vreau, când vreau. Dacă vreau să fac o operă de caritate şi să aduc o sută de oameni ai străzii să mă culc cu ei şi să le gătesc friptură de iepure e problema mea! Dacă ştiam că asta te răneşte atât de tare, aş fi făcut-o de când am împlinit optâșpe ani pentru că asta meriţi! Să te doară, cum m-a durut pe mine toată copilăria când singurul lucru pe care mi l-ai oferit au fost banii! Nu mă interesează banii şi bărbatul vieţii mele este unul pentru care banii nu contează. Exact opusul tău pentru că dacă aş trăi ce-a trăit mama toată tinereţea ei, aş înnebuni! Aş lua-o razna dacă aş trăi cu unul ca tine! Mi-ai distrus toată copilăria; fiecare zi din ea! Mi-ai distrus toate visele, până la ultimul şi mi-ai dat visele tale. Nu-mi pasă de visele tale şi nu mă interesează ce crezi şi ce vrei! Eu aleg ce, cum şi cu cine trăiesc, nu tu! Poţi să mă dai afară, să mă dezmoşteneşti, să faci ce vrei tu! Eu rămân cu Albert. (linişte Ştefan cedează stupefiat)
Albert: Domnule, să ştiţi că eu vreau să mă căsătoresc cu fiica dumneavoastră! Eu o iubesc şi o vreau lângă mine toată viaţa. Sunt dispus să-mi încalc toate principiile, să muncesc, să particip la tot ce se întâmplă în jur.
Maria: (ignorând complet spusele lui Albert. Sofiei) Eu am fost lângă tine mereu şi n-am văzut asta niciodată. Ţi-ai acuzat tatăl de lucruri groaznice.
Sofia: (nu dă înapoi) Pe care le-a făcut!
Maria: Nu spun că nu le-a făcut. Dar prin faptul că i le-ai spus aşa, chiar dacă sunt adevărate, nu eşti cu nimic mai presus decât el. Tu acum ai stricat ceva ce nu ştiu dacă va mai putea fi reparat vreodată; la fel cum spui tu că s-a întâmplat cu copilăria ta. Ai procedat la fel numai că tu ai lovit ştiind că loveşti. Urât, Sofia. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu tine dar nu mă satisface ca mamă schimbarea asta a ta. Chiar mă întristează cumplit. Să ne dai un telefon când ai nevoie de noi. (Ştefan şi Maria ies)


Scena 11
(Albert, Sofia)

Sofia: Sunt o idioată! Sunt cea mai proastă femeie din lume.
Albert: O să rezolvaţi toată neînţelegerea asta.
Sofia: N-a fost nicio neînţelegere. Ce am făcut eu a fost de neiertat pentru tata şi singurul mod în care puteam să-l fac să înţeleagă era dacă întorceam trecutul împotriva lui. Asta nu trebuia să fac. Trebuia să las timpul să rezolve tot... Şi n-am putut să fac asta. Parcă am avut şaisprezece ani. L-am rănit...
Albert: Dar şi el te rănise...
Sofia: Serios că nu vreau să reluăm prima noastră discuţie. Acum chiar n-ai dreptate.
Albert: Scuză-mă. Nu vreau să te conving de nimic.
Sofia: Merg să mă schimb. Hai să ieşim puţin. Simt că-mi explodează capul. (iese)

Scena 12
Pe parcursul acestei scene se va schimba decorul. Această parte finală se va desfăşura înapoi în parc. Regizorul va decide în ce manieră. Aceste conversaţii cu publicul sunt episoade în care Albert face saltul din realitatea piesei în realitatea în care există permanent un public care-i urmăreşte parcursul; deci va fi uşor de înţeles de ce, pe durata unui scurt monolog, Albert va ajunge în parc alături de iubita sa.

(Albert)

Albert: A fost ceva puternic, acolo, cu părinţii ei.  O ceartă cumplită, diferenţe majore de opinii, bătaie – l-aş fi pus la punct pe taică-său dar aş fi pierdut teren – şi, fireşte o cerere în căsătorie pe care nu a auzit-o nimeni. Aş avea nevoie de o pauză. Prea multă încărcătură. Am obosit. Acum mergem în parc. Vom ajunge acolo în treizeci şi cinci de minute. Avem nevoie să ne detaşăm. Convenţia ne va transporta peste jumătate de ceas. E plăcut să poţi sări doar în punctele esenţiale ale poveştii. Nimic monoton, nimic care poate fi uitat. Acum suntem în parc şi ne plimbăm agale povestind nimicuri... (în timpul acesta s-a schimbat decorul; Sofia intră în parc, se alătură lui Albert şi îl întrerupe de parcă ar fi avut o discuţie/ se înţelege că cei doi au fost împreună în tot acest timp însă Albert a avut un episod în cealaltă realitate)


Scena 13
(Albert, Sofia)

Sofia: (ca și când ar fi vorbit și el nu ar fi ascultat-o) Eşti aici, Albert?
Albert: Sigur că da, iubita mea.
Sofia: Aveam senzaţia că vorbesc singură.
Albert: Deloc.
Sofia: Ce spuneam?
Albert: Spuneai că... Nu ştiu, îmi scapă; scuze...
Sofia: Hai mă, ce dracu?! Eu îmi vomit sufletul aici şi tu nici măcar nu mă bagi în seamă!
Albert: Iartă-mă. Şi pentru mine a fost o zi grea.
Sofia: Normal că şi pentru tine a fost o zi grea, dar eu încercam să susţin un punct de vedere aici.
Albert: Da... sunt cu tine.
Sofia: De unde n-ai ascultat ca să ştiu de unde reiau. (Albert gândeşte în van. Habar n-are ce-au vorbit pe drum) Hai mă! Asta contează pentru mine. Acum jumate de oră le zici alor mei că vrei să mă iei de nevastă şi acum nici măcar nu asculţi ce zic. Ai intrat prea repede în rolul de soţ, să ştii.
Albert: A fost doar o discuţie...
Sofia: Ba n-a fost doar o discuţie, Albert! N-a fost doar o discuţie! I-am zis lu taică-meu cele mai groaznice lucruri pe care le putea auzi de la cineva. Omul ăla o să fie distrus o bună perioadă de-aici înainte. Pentru prima oară în viaţă i-am spus aşa ceva şi i-am spus datorită ţie. Sau pentru tine. Apoi tu spui că vrei să te căsătoreşti cu mine. Ai făcut-o din joc, din impuls?
Albert: (neconvingător) Nu...
Sofia: Hai măi Albert... Unde eşti?!
Albert: Sunt aici...
Sofia: Ascultă-mă puţin că parcă eşti în altă parte. Ce facem noi?
Albert: Ne iubim.
Sofia: Nu asta! Ce facem noi de-aici înainte. Încotro ne-ndreptăm?
Albert: Spre o viaţă fericită, normal. (este cumva extenuat; de parcă ar fi trăit prea multe)
Sofia: Nu eşti aici! Pur şi simplu nu eşti aici! Nu înţelegi ce-ţi spun, ce te întreb! (îi ia capul în mâini) Albert, iubitule. Fii atent la mine, te rog. Vorbeşte cu mine.
Albert: (izbucneşte) Dar vorbesc! Ce vrei?! Ce tot vrei?!
Sofia: De ce reacţionezi aşa? Ce ai?
Albert: Păi mă freci la cap de jumate de oră că nu te ascult, că nu sunt cu tine, că nu te sprijin! Lasă-mă-n pace. (merge spre el) Lasă-mă-n pace!
Sofia: Albert, ce-nseamnă asta?
Albert: Nu-nseamnă nimic. Te iubesc, dar am şi eu nevoie de spaţiu. Ţi-am mai spus: nu doar tu ai avut o zi proastă.
Sofia: Albert, dar eu te iubesc. Am nevoie de tine acum.
Albert: Şi eu te iubesc, dar nu am nevoie de tine acum.
Sofia: Ce-nseamnă asta?! Nu, serios, ce-nseamnă asta?!
Albert: Mă freci la cap.
Sofia: Albert, încetează.
Albert: Mă freci la cap.
Sofia: Albert, te rog frumos să nu te mai comporţi ca un copil.
Albert: Lasă-mă-n pace, te rog.
Sofia: Albert, ce-ai măi?!
Albert: Dar lasă-mă dracu-n pace odată! (Sofia este şocată; Albert are nevoie de un moment. Reia ca un actor care a obosit şi are nevoie de o pauză de la repetiţii) Gata, hai să luăm o pauză.
Sofia: Poftim?
Albert: Hai să luăm o pauză. A fost prea mult. Hai să fumăm o ţigară şi reluăm mai târziu.
Sofia: Ce tot vorbeşti acolo măi?
Albert: Am obosit. Gata, repetiţia s-a terminat.
Sofia: (stupefiată) Ce?
Albert: Hai, mergi acasă, odihneşte-te, că mâine o luăm de la capăt.
Sofia: Ce tot spui acolo, Albert?
Albert: Vrei să mai facem o dată? Serios că pentru mine a fost prea mult.
Sofia: Albert, iubitule, trezeşte-te. Ce ai? Mă sperii.
Albert: A fost foarte bine azi dar gata. Nu mai pot.
Sofia: Albert, eşti nebun la cap!
Albert: Gata, măi! Ieşi odată de-acolo! Du-te, dă-ţi jos costumul şi mergi acasă.
Sofia: Ce costum omule, că mă exasperezi?!
Albert: Ai intrat prea tare. Respiră puţin, detaşează-te şi continuăm mâine.
Sofia: Nu cred. Nu cred. Nu cred.
Albert: Hai las-o baltă. (către public) Doamnelor şi domnilor, repetiţia cu public s-a terminat. Vă dorim o seară frumoasă.
Sofia: Cu cine vorbeşti măi?! Tu eşti normal?!
Albert: Cu publicul.
Sofia: Ce public, omule?!
Albert: (se uită către public, apoi la Sofia) Serios?
Sofia: Nu e niciun public acolo, Albert.
Albert: Da, şi tu eşti Sofia şi noi doi o să ne căsătorim şi o să avem copii.
Sofia: Albert, Albert, Albert! Stai puţin, puiule. Stai puţin. Serios că nu e niciun public acolo. Este în mintea ta.
Albert: Mergi până-ntr-acolo încât să îl faci pe Albert să se gândească că e nebun. Eşti bună. Serios că eşti bună.
Sofia: Albert, nu e niciun public acolo.
Albert: Eu nu sunt Albert, draga mea. Ştii bine că eu îl joc pe Albert.
Sofia: Ce?!
Albert: Da, la fel cum tu o joci pe Sofia. Gata, exagerezi. Începi să mă sperii.
Sofia: Ce joc eu? Tu eşti normal?! Doamne! Nu e adevărat! Nu este adevărat ce aud!
Albert: Hai să mergem fiecare la casele noastre. Ajunge. Eşti ciudată.
Sofia: Albert, tu eşti Albert şi eu sunt Sofia iar acolo nu e niciun public, la dracu! Nu te mai juca cu mintea mea, termină.
Albert: Nu mă joc măi cu nimeni, termină. Tu încerci să te joci cu mintea mea. Nu fi nebună.
Sofia: (izbucneşte) Încetează, măi! Nu ştiu ce joc încerci să faci, dar nu este în regulă. Nu este în regulă deloc.
Albert: Gata măi, că deja începi să mă enervezi!
Sofia: (găseşte întrebarea corectă) Cum mă cheamă pe mine? Dacă eu o joc pe Sofia, atunci eu sunt actriţă, da?
Albert: Normal.
Sofia: Cum mă cheamă pe mine?
Albert: (caută, nu găseşte dar continuă la fel de firesc) Nu-mi aduc aminte să fi făcut cunoştinţă. Am început să lucrăm intens, trebuie să recunoşti.
Sofia: Cum te cheamă pe tine? Şi tu eşti actor. Cum te cheamă?
Albert: Albert.
Sofia: Nu, cum te cheamă pe tine, actorul care îl interpretează pe Albert?
Albert: Nu mă gândesc la numele meu când lucrez la un rol. Gata, nu te mai prosti. Hai să mergem acasă, las-o dracului că deja încep să mă enervez.
Sofia: Albert!
Albert: (se enervează) Nu-mi mai spune Albert!
Sofia: Dar cum să-ţi spun?
Albert: Lasă-mă dracului în pace! Lasă-mă în pace că eşti nebună! Nu eşti normală la cap! Eşti nebună, auzi?!
Sofia: Albert, acolo nu este niciun public. Nu a fost niciodată niciun public acolo. Acolo este o stradă. Serios vorbesc. E strada care face stânga acolo unde s-a întâmplat accidentul. De aia s-a şi întâmplat accidentul: pentru că staţia de autobuz e imediat după curbă.
Albert: Hai lasă-mă! Pleacă dracului de-aici, n-auzi?!
Sofia: Uită-te la mine, te rog. Linişteşte-te, te rog din suflet. (îl ia tandru, aproape plângând) Tu eşti Albert, eu sunt Sofia şi ăsta nu este niciun spectacol aici iar acolo nu este niciun public.
Albert: Dă-mi drumul! (se duce către buza scenei) Nu este niciun public aici, da?!
Sofia: Albert, să nu sari în stradă.
Albert: Stai liniştită că nu sar în nicio stradă! (unui om din public) Cum te cheamă domnule? Serios vorbesc, cum te cheamă? Domnişoara aici de faţă crede că dumneavoastră nu existaţi. Cum te cheamă? (omul din public va răspunde şi acela este numele care va fi folosit de-aici înainte. Schematic îi vom spune „X”)
X: X
Albert: (Sare de pe scenă spre a-l lua pe domnul X în braţe, să-i mulţumească pentru că i-a dat dreptate, dovedindu-i punctul de vedere) Vezi, domnul X există! ( Spune aceste lucruri în timp ce merge spre domnul X însă atunci se sting toate luminile şi simultan se aude sunet de maşină claxonând şi, ulterior, lovind om. Se aud ţipetele Sofiei, ţipete de pietoni pe fundal şi totul se stinge într-o linişte sumbră)


Scena 14
În această ultimă scenă, Albert este în scaun cu rotile, în parc. Se înţelege că a revenit la viaţa de om al străzii. Acţiunea, după cum va reieşi şi din spusele sale, se petrece la trei luni de la accident. Albert are în faţă un carton prin care, în scris, cere ajutorul trecătorilor.  La scurt timp intră în scenă Sofia cu o sacoşă cu alimente şi pături.

(Albert, Sofia, Omul cu palton verde)

Sofia: (se îndreaptă către Albert şi pune sacoşa lângă scaunul cu rotile. Albert nu o priveşte nici măcar o secundă) Ai mâncare şi ţigări în sacoşă. Ţi-am adus şi pături că deja vine frigul. Vorbeşte cu mine, Albert, te rog din suflet. (pauză) Stau aici cu tine puţin. Dacă vrei să spui ceva, sunt aici. Ţi-am spus că m-am împăcat cu tata? Cred că ţi-am spus. Îţi repet ca să-ţi reamintesc că el a fost de-acord să vii să locuieşti la mine după toată povestea asta. Te rog eu mult, pleacă de pe stradă. Vino la mine. (înţelege că nu va merge nici de data asta) Eu am să plec, Albert. Dacă ai nevoie de ceva, de orice, îmi spui data viitoare când ne vedem. Pa... (La scurt timp intră Omul cu palton verde, care se aşează pe banca pe care a stat Albert la prima lui discuţie cu Sofia)
Albert: (după ce îl observă pe Omul în palton verde) Iar tu?! Ce dracului cauţi aici?! Pleacă. Du-te liniştit.
Omul cu palton verde: E parcul tuturor, nu doar al tău.
Albert: Mai sunt şi alte bănci.
Omul cu palton verde: Îmi place banca asta. Are ceva anume... 
Albert: E o bancă, n-are nimic anume.
Omul cu palton verde: Ba are. Ai crescut mult pe banca asta. S-au schimbat lucruri în tine aici. În voi amândoi. De ce nu vorbeşti cu ea?
Albert: Lasă-mă-n pace, te rog.
Omul cu palton verde: Bine... Vrei să plec.
Albert: Îmi place să fiu singur.
Omul cu palton verde: Înainte să plec, vreau să ştii că am două lucruri să-ţi spun.
Albert: Te ascult.
Omul cu palton verde: Ai jucat excepţional.
Albert: Poftim?!
Omul cu palton verde: Chiar ai jucat foarte bine.
Albert: Cred că e de-ajuns. Pleacă, te rog.
Omul cu palton verde: (îndepărtându-se) Mai aveam un lucru să-ţi spun. M-ai tot acuzat că jucam prost. Nu era treaba mea să joc, Albert. Eu sunt regizorul.
Albert: (are o criză) Dispari, nenorocitule! Pleacă dracului! (Rămâne singur cu publicul)


Scena 15
(Albert, publicul)

Voi de ce mai staţi aici? Sunteţi aici? Chiar sunteţi? Eu am trecut prin nişte schimbări în ultima vreme; voi? Între timp am ajuns să-mi compar picioarele cu un dulap. Mă simt ca şi când aş purta sub brâu un dulap pe roţi. Ei bine, atâta vreme cât picioarele mele sunt un dulap mie nu-mi pasă dacă voi existaţi sau nu. Mă doare-n cur, înţelegeţi?! (pauză) Am fost lângă tine, domnule X (numele omului care i-a răspuns lui Albert) ; picioarele mele au devenit un dulap lângă tine, domnule X şi tu arăţi exact ca acum trei luni. Exist sau nu, domnule X? Dumneata exişti sau nu? Care din noi nu există, pentru că eu am spus că dacă voi nu existaţi, nici eu nu aş mai exista?! (pauză) Am crezut că după toate astea nu o să mai fiţi aici. Am crezut că piesa asta s-a terminat, dar nu s-a terminat. Piesa asta nu s-a terminat! Acum joc partea în care pe mine m-a lovit o maşină şi sunt paralizat de la brâu în jos. ”Mama convenție” nu mă mai ajută la nimic. (loveşte în picioare) Pot să dau aşa! Sau aşa! Orice aş face nu simt nimic. Dacă bag un cuţit aici e ca şi când aş băga un cuţit într-un căcat de dulap, înţelegi domnule X? Înţelege că aici eu nu joc teatru! Dar dacă aici eu nu joc teatru înseamnă că voi, acolo, nu aveţi niciun spectacol la care să vă uitaţi. Înseamnă că voi nu existaţi... (realizează) Sunt un nebun nenorocit care crede că este o vedetă de teatru, pe care oamenii îl iubesc şi care poate să se ridice din căruciorul ăsta după ce se termină piesa; dar piesa asta nu se termină! Şi voi cât o să staţi aici? Cât dracului o să staţi, cât?! Vreţi să vedeţi cum îmi fac nevoile?! Nu pot fără ajutor; fac pe mine şi apoi vine cineva şi mă spală. Uneori stau şi două zile şi put ca o ghenă. Vreţi să vedeţi asta? Dacă nu vreţi să vedeţi asta plecaţi odată. Plecaţi! Plecaţi, măi... vă rog eu... (imploră) Plecaţi... Nu faceţi niciun gest, nu oftaţi, pur şi simplu căraţi-vă. Eu o să-mi târăsc „dulapul” prin decor o perioadă şi vă rog ca între timp să plecaţi. Nu e nimic de văzut aici. Un om în scaun cu rotile care se uită la voi. Aici nu e artă. (criză) Asta nu e artă, asta este ceea ce eu în mintea mea văd ca fiind o scenă! Dar nu este o scenă, este un parc nenorocit în care m-am întâlnit cu femeia pe care-am iubit-o cel mai mult pe lumea asta şi căreia nu pot să-i mai vorbesc pentru că acum mă spală la cur! Şi voi nu sunteți aici! Nu sunteți! (pauză) Voi nu sunteți aici... Aș vrea un singur lucru de la dumneavoastră: nu sunteți aici, dar dacă aţi fi, aş vrea să vă rog un singur lucru. Nu v-am cerut nimic de la început, dar acum vă cer: vă rog frumos să vă imaginaţi că se va singe lumina. După ce v-aţi imaginat asta, să începeți să aplaudați ca şi când asta chiar a fost o piesă, ba chiar a fost o piesă foarte bună. Şi apoi, să vă imaginaţi că, în timp ce aplaudaţi se aprinde lumina şi eu nu mai sunt în scaun cu rotile şi, alături de colegii mei vom ieşi la aplauze. Iar apoi să aplaudați atât de tare încât să vă doară palmele pentru că pentru un actor aplauzele sunt cel mai important lucru din lume. Şi chiar dacă dumneavoastră nu existați, aplauzele dumneavoastră vor fi cele mai frumoase aplauze. După ce aplaudați, am să vă rog frumos să vă imaginaţi că vă luaţi hainele, că mergeţi acasă şi că aveţi o viaţă şi în afara acestui spectacol de teatru.













-Final-

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Repetitiv

Pornește, te rog, motoarele unei iubiri mecanice. Dereglează-mi toate credințele spunâdu-mi cuvinte pe care le voi uita. Înfige-mi un zâmbet în suflet și lasă-l acolo să-mi înflorească ființa. Voi susține etern că nu am nevoie de dragoste, precum un sărac demn care nu acceptă mila. Lasă-mă să simt că te vreau. Pleacă. Întoarce-te și pleacă iar. Îmi voi plimba palmele pe trupul tău citindu-te în Braille-ul dragostei mele. Am să te văd cum nimeni nu te va mai vedea niciodată. Îți voi arăta poarta dincolo de care vom trăi milenii comprimate în secunde. Nu are nimeni nevoie să oprească timpul, când timpul însuși va deveni singura logică a dragostei noastre mecanice. Putem să ne mințim că am fi nemuritori și să ne facem planuri care să ne verse zâmbete pe buze. Pe buze voi lua toate capitolele existenței tale. Te voi cunoaște atât de bine încât vei fugi. Îți voi citi viața din carta tipărită de privirile tale.  Mecanic, precum un cititor dependent. Lasă-mă să-l deduc pe Tolstoi din spatele…

Infatuare

Nu vreau să mai vorbesc despre obiecte; vreau să vorbesc abstract, să fiu poet
inteligent și dibaci. Să simt culorile
în pași de dans contemporan. Să-mi
plesnească violetu-n suflet și-n secundă.
Vreau să gândesc divinitatea și s-o
definesc în cuvinte pompoase.
Voi dovedi sacrul ce-mi picură între idei
și voi lăsa descrierile concrete pentru idioți.
Am zdrobit diferența dintre viitor și trecut
născându-mă și unificând prezentul în mine.
Pălmuiesc moartea și-o împing în necunoscut.
În mine zace istoria umanității și sensul
dintre particule. Eu sunt exteriorul meu și
muzica este arhitectul existenței fericite.
Voi defini dragostea într-un alt cuvânt
care nu există și pe care nu-l voi scrie acum.
Sunt important și privesc dincolo de realitate,
în idealul faptelor care se petrec simultan.
Cunosc haosul și gândesc starea de dinainte
să te naști. Experimentez limitele infinitului
și scuip disprețuitor peste orice semn de întrebare.
Sunt om numai pentru că oamenii mă văd așa,
învelit într-un trup vulgar cu mușchi, …

Poezia care și-a pierdut titlul undeva în ea însăși

Te iubesc invariabil, cât tot universul care este, de altfel, în expansiune. Te iubesc matematic, precis, la virgulă. Sau la virgulă se cheamă că te iubesc literar? Te iubesc cu neologisme, cu arhaisme și aer de munte, cu paronime și antonime. Te iubesc muzical, cu arii, (alt soi de dragoste matematică) cu simfonii și balade. Te iubesc în imagini vii, năvălind erotic, prin mine și, firește, mai ales prin tine. Te iubesc în conflict, în adulter, în greșeală, în lacrimi, în ură, în păcate, în inestetic și-n regret. Te iubesc în tinerețe, în rațiune, în nebunie, în copilărie,
în bătrânețe și-n moarte.