Treceți la conținutul principal

57


Cerul se albăstrea gradual și avea acum culoarea ochilor lui. Doar câteva zeci de mașini patinau pe străzi, mergând dracul știe unde. Dimineața cu aerul ei rece și umed, aștepta nerăbdătoare pe la geamuri. Era ora la care cei mai mulți oameni se foiau moțăind înveliți în miros de somn. Doar în casele iubitorilor de pisici alergau destrăbălate felinele. În rest, orașul tăcea.
Ea era beată și mintea ei încețoșată tot nu tăcea. Imaginile serii precedente i se derulau incontrolabil prin răcoarea matinală. Prezentul se contopea cu trecutul recent în hohote de plâns spontane. Își ștergea ochii și își continua mersul încâlcit, ținându-se cu hotărâre de sticla de vin roșu aproape goală. A patra sticlă de vin, în cazul în care te întrebi, dragă cititorule. Un nou hohot însoțit de retoricul ”de ce morții mă-sii?!” stătea să iasă din gâtlejul uscat al femeii bete care mărșăluia dezorientată în numele dragostei. Se opri în loc și duse sticla la gură, dând-o peste cap și sugând licoarea roșie ca sângele în speranța că-i va îneca puterea de-a gândi. Deși picioarele-i erau moi și nehotărâte, mintea se încăpățâna să rememoreze palma lui grea și dinții albi ce-i străluceau printre țipete. Valul de emoție i-a urcat din piept în gât și din gât i-a injectat lacrimi prin ochi iar hohotul inevitabil, de neoprit s-a lăsat cântat grotesc de acel ”de ce morții mă-sii?!” Era ea singură pe stradă, pe trotuar, printre clădiri mastodont, atât de mică și neputincioasă. Spatele i se încovoia de durere, apoi se îndrepta și trăgea aerul cu disperare, simțind că se sufocă. Și iar o micea durerea aia copleșitoare și-și ducea la piept mâna care nu ținea vinul, încercând să calmeze locul care durea aproape de imposibil. Într-un final s-a lăsat pe vine încercând să se calmeze. Blocurile dimprejur, cu reclamele lor la sucuri și servicii de telefonie, semănau cu niște roboți paralelipipedici care se roteau râzând draconic. După ce-și mai potoli hohotul porni mai departe pe drumul ei fără destinație. Plânsul delirant îi mai limpezise mintea și, aerul proaspăt pe care-l trase adânc în piept, îl dăduse afară cu un oftat sarcastic urmat de un râs dement care voia să acopere vorbele lui din amintirea ei: ”pentru că ești proastă, de-aia. Pleacă! Dispari și trage-ți mucii-n altă parte. Mori!”. Și-a râs mult timp împleticindu-se în proprii pași care virau incontrolabil în direcții greu de prezis. Vântul rece îi zgâria pielea de pe spatele transpirat. Ajunsă în fața unui semafor roșu ca iadul, se trântise extenuată cu fundul pe bordură, simțindu-și picioarele secate de energie. După ce a băut și ultima gură de vin, a așezat grijuliu sticla în dreapta ei, șoptindu-i ghidușă să stea cuminte și râzând de propriul gest caraghios. Îi era al naibii de rău și de frig și-și încrucișa brațele, băgânu-și capul în piept. Gemea prelung și postavul roșu al paltonului era murdar de pământ pe brațul drept și pe șold, de la o căzătură anterioară. Începuse să se bâțâie de la dreapta la stânga în timp ce mașinile se înmulțeau pe străzi. Imaginile deveneau neclare și sunetele îi picurau în minte ca o pictură abstractă. Într-un final s-a culcat încetișor pe partea dreaptă și ațipi, acolo pe trotuarul din fața trecerii de pietoni, cu gândul la sigurul lucru clar din viața ei: el.

***

El avea cincizeci și șapte de ani și ea îi mirosise pentru prima oară pielea când avea cincizeci și unu. Avea ochii albaștri și nu mai visa de multă vreme. Fusese căsătorit și avea copii. Ea, care dormea acum în fața trecerii de pietoni, nu știa câți. Călătorea mult. Muncea mult. Tăcea mult. Futea mult. Se îmbrăca bine. Era în formă.
Îi luase mințile într-o zi în care ea, proaspăt ieșită de pe băncile facultății stătea la masa unei cafenele. Căuta de muncă, sorbind un cappuccino și scrollând după locuri de muncă. El intră, bine clădit, împachetat într-o geacă de piele care-i venea excelent, cu privirea limpede și părul grizonat și se așeză direct la masa ei. Ea și-a ridicat privirea și-a gândit răspicat: ”ce căcat vrea acest bătrân”, gând placat de un altul care spunea că bătrânul nu arăta rău deloc. El a comandat un ristretto și o apă minerală. Își rula țigări. O privea calm, fără a avea aerul unui obsedat. Creea tensiune. Ea se fâstâcea și i se părea că fiecare gest pe care-l face este penibil. Nu au scos o vorbă. El era relaxat și se comporta de parcă se cunoșteau de atât de multă vreme încât vorbele erau futile. Ea fierbea, era de-a dreptul surescitată. Aștepta un prim cuvânt. Aștepta ceva, orice care să o scoată din starea dementă de disconfort. Preț de cinci secunde avusese controlul. Acum, pe măsură ce timpul trecea, nu știa dacă să-l înjure sau să-i vorbească, sau să sară pe el, dar înclina mai mult spre a treia variantă. După treizeci și nouă de minute chinuitoare el merse la bar, își achită nota și ieși. Ea a spus un „Ce?!” îndignat și aproape mut, a tras aer în piept și a încercat să mai caute vreun job pe vreun site. Câteva secunde mai târziu, fără să știe de ce, era în afara cafenelei, cu puloverul ei de lână roz pal cu dungi gri, căutându-l pe el din priviri. El se îndepărta prin șuvoiul de oameni. Nu se grăbea. Intuia că va mai bea un ristretto. A mai băut un ristretto, ea un latte. Au vorbit dar conversația a lăsat-o mai nelămurită decât tăcerea dinainte. El era amabil și evaziv. Ea turba. Au plecat împreună. Seara beau vin roșu și ea era tot mai intrigată. În neputința de a afla orice, s-a urcat pe el, și-a înfipt buzele cărnoase în gâtul lui, simțindu-i mirosul năucitor. El a tras aer în piept, și-a controlat fiorul pe care-l mai simțise de multe ori și a dat-o jos ca pe-un copil care se urcă pe scaun să fure dulciuri din raft. N-au făcut sex atunci, dar au făcut de multe ori după aceea. El avea cincizeci și unu de ani. Ea nu avusese niciodată nimic.
El i-a dat tot, dar să nu ne gândim, vă rog, la sensul limitat al sintagmei. Lângă el, ea a devenit femeie. Și ce femeie! A iubit-o, poate. Ea l-a adorat.
În seara dinaintea celor patru sticle de vin, după șase ani, ea a crezut că i-a luat tot. El, văzându-și bătrânețea venind, înțelept și frumos cum era, a lăsat-o să plece. Ea nu va înțelege niciodată. Poate că ar fi înțeles dacă somnul de pe bordură nu s-ar fi transformat într-o pneumonie care, două luni mai târziu, sub refuzul tratamentului, s-a transformat în moarte.

El va muri singur peste douăzeci și doi de ani. Dar astăzi este împăcat; a luat cea mai lipsită de egoism decizie pe care ar fi putut-o lua. Acum, dimineața cu aerul ei rece și umed îl privește învelit până la brâu cu pilota pe care ea a cumpărat-o într-o zi de septembrie colorată cu copii  care urlau descreierați și fericiți în curțile școlilor. Ar fi vrut și ea un copil. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Repetitiv

Pornește, te rog, motoarele unei iubiri mecanice. Dereglează-mi toate credințele spunâdu-mi cuvinte pe care le voi uita. Înfige-mi un zâmbet în suflet și lasă-l acolo să-mi înflorească ființa. Voi susține etern că nu am nevoie de dragoste, precum un sărac demn care nu acceptă mila. Lasă-mă să simt că te vreau. Pleacă. Întoarce-te și pleacă iar. Îmi voi plimba palmele pe trupul tău citindu-te în Braille-ul dragostei mele. Am să te văd cum nimeni nu te va mai vedea niciodată. Îți voi arăta poarta dincolo de care vom trăi milenii comprimate în secunde. Nu are nimeni nevoie să oprească timpul, când timpul însuși va deveni singura logică a dragostei noastre mecanice. Putem să ne mințim că am fi nemuritori și să ne facem planuri care să ne verse zâmbete pe buze. Pe buze voi lua toate capitolele existenței tale. Te voi cunoaște atât de bine încât vei fugi. Îți voi citi viața din carta tipărită de privirile tale.  Mecanic, precum un cititor dependent. Lasă-mă să-l deduc pe Tolstoi din spatele…

Infatuare

Nu vreau să mai vorbesc despre obiecte; vreau să vorbesc abstract, să fiu poet
inteligent și dibaci. Să simt culorile
în pași de dans contemporan. Să-mi
plesnească violetu-n suflet și-n secundă.
Vreau să gândesc divinitatea și s-o
definesc în cuvinte pompoase.
Voi dovedi sacrul ce-mi picură între idei
și voi lăsa descrierile concrete pentru idioți.
Am zdrobit diferența dintre viitor și trecut
născându-mă și unificând prezentul în mine.
Pălmuiesc moartea și-o împing în necunoscut.
În mine zace istoria umanității și sensul
dintre particule. Eu sunt exteriorul meu și
muzica este arhitectul existenței fericite.
Voi defini dragostea într-un alt cuvânt
care nu există și pe care nu-l voi scrie acum.
Sunt important și privesc dincolo de realitate,
în idealul faptelor care se petrec simultan.
Cunosc haosul și gândesc starea de dinainte
să te naști. Experimentez limitele infinitului
și scuip disprețuitor peste orice semn de întrebare.
Sunt om numai pentru că oamenii mă văd așa,
învelit într-un trup vulgar cu mușchi, …

Poezia care și-a pierdut titlul undeva în ea însăși

Te iubesc invariabil, cât tot universul care este, de altfel, în expansiune. Te iubesc matematic, precis, la virgulă. Sau la virgulă se cheamă că te iubesc literar? Te iubesc cu neologisme, cu arhaisme și aer de munte, cu paronime și antonime. Te iubesc muzical, cu arii, (alt soi de dragoste matematică) cu simfonii și balade. Te iubesc în imagini vii, năvălind erotic, prin mine și, firește, mai ales prin tine. Te iubesc în conflict, în adulter, în greșeală, în lacrimi, în ură, în păcate, în inestetic și-n regret. Te iubesc în tinerețe, în rațiune, în nebunie, în copilărie,
în bătrânețe și-n moarte.