Treceți la conținutul principal

Cer plumburiu (fulgii de nea devin mocirlă)


Haide, dragă cititorule-vorba lui Bulgakov- să vorbim despre ceva. Să vorbim despre orice. Să vorbim despre nimic. Să vorbim despre ce trebuie să învățăm. Să vorbim despre prieteni și petreceri și vome. Despre shot-uri și mojito și mentă frecată. Despre discuții zgomotoase și rânjete seducătoare. Despre erupții de coșuri și puroi. De obicei puroiul este punctul de final al oricărei conversații dintr-un bar. Puroiul este lovitura decisivă acordată tensiunilor sexuale. Dacă ai rostit prea entuziasmat cuvântul cu pricina, la o petrecere, vei atrage priviri dar sigur nu fuți.
Să vorbim despre politică și despre cum Ponta a câștigat alegerile. Da chiar... Cum ar fi fost? Revoluția franceză cu Gavroche murind pe străzi incolore mirosind a praf de pușcă. Frumoase tablouri ne-a mai oferit istoria noastră de pământeni responsabili. Au abuzat, totuși, re roșul ăla sângeriu. Dar, vorba bine cunoscută ”pe-astea le-avem cu, cu astea defilăm” pare să subtitreze perfect situația. A câștigat altcineva, dar pe Ponta se pare că-l cunosc mai mulți oameni. În fine, politica-i un subiect prea soios ca să încercăm o oarecare apropiere.
Să vorbim despre superficialitatea mlăștinoasă în care rămân împotmolite ideile geniale, respectul și vederea. Să vorbim despre haine de firmă croite cu măiestrie de asiatici. Să vorbim despre conspirații și Mâna aceea -de oameni, evident- care ghidează umanitatea, mutând cu ușurința cu care poți pierde un pion. Să vorbim despre somități și imagine. Să vorbim despre economie, despre piața de fețe. De fapt, despre piața de oameni expuși pe facebook. Unele figuri -privilegiații, aleșii lui Dumnezeu- vând mai bine. Să vorbim despre texte scrise cu degetul pe un ecran în ritm de dragoste, sau evenimente banale, sau de despărțire. Să vorbim despre manele și epifanii. Să vorbim despre sinucigașii care ning de la balcoane. Albert Einstein zicea, în cartea lui de citate, că în cădere omul nu își simte propria greutate. Nu știu exact ce înseamnă asta, dar parcă zice ceva.
Sau vreți să vorbim, poate, despre cafea și proprietățile ei. Despre aroma cafelei care parcă sculptează zâmbete pe fețele preopinenților. Într-o conversație pot fi doi preopinenți?
Să vorbim despre schizofrenie și despre minți în care zac săli întregi de spectatori. Să vorbim despre iluzii și despre viață. Aer. Apă. Cuvinte. Dacă apa este viață și iluziile fac parte această viață, iluziile conțin apă? Conțin lacrimi și bocete interminabile. Secunde sau minute sau secole întregi, chiar, conțin deja grimasele îndrăgostiților spasmodici. Imprimate în istorie, dacă putem spune așa. Iată și un capitol al istoriei care este pictat cu prea mare transparență. Poate istoria ar fi fost mai favorabilă oamenilor dacă ar enunța o pictură mai opacă și cu mai puțin sânge. Adevărul manualelor în mintea umană este incontestabil. Manualele de istorie ne sugerează că este în regulă și că situația încă-i sub control. Spun ”ne sugerează” pentru că trăim într-o lume în care nu te obligă absolut nimeni să înveți ceea ce nu-ți place.
Vive la France!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Repetitiv

Pornește, te rog, motoarele unei iubiri mecanice. Dereglează-mi toate credințele spunâdu-mi cuvinte pe care le voi uita. Înfige-mi un zâmbet în suflet și lasă-l acolo să-mi înflorească ființa. Voi susține etern că nu am nevoie de dragoste, precum un sărac demn care nu acceptă mila. Lasă-mă să simt că te vreau. Pleacă. Întoarce-te și pleacă iar. Îmi voi plimba palmele pe trupul tău citindu-te în Braille-ul dragostei mele. Am să te văd cum nimeni nu te va mai vedea niciodată. Îți voi arăta poarta dincolo de care vom trăi milenii comprimate în secunde. Nu are nimeni nevoie să oprească timpul, când timpul însuși va deveni singura logică a dragostei noastre mecanice. Putem să ne mințim că am fi nemuritori și să ne facem planuri care să ne verse zâmbete pe buze. Pe buze voi lua toate capitolele existenței tale. Te voi cunoaște atât de bine încât vei fugi. Îți voi citi viața din carta tipărită de privirile tale.  Mecanic, precum un cititor dependent. Lasă-mă să-l deduc pe Tolstoi din spatele…

Poezia care și-a pierdut titlul undeva în ea însăși

Te iubesc invariabil, cât tot universul care este, de altfel, în expansiune. Te iubesc matematic, precis, la virgulă. Sau la virgulă se cheamă că te iubesc literar? Te iubesc cu neologisme, cu arhaisme și aer de munte, cu paronime și antonime. Te iubesc muzical, cu arii, (alt soi de dragoste matematică) cu simfonii și balade. Te iubesc în imagini vii, năvălind erotic, prin mine și, firește, mai ales prin tine. Te iubesc în conflict, în adulter, în greșeală, în lacrimi, în ură, în păcate, în inestetic și-n regret. Te iubesc în tinerețe, în rațiune, în nebunie, în copilărie,
în bătrânețe și-n moarte.

Infatuare

Nu vreau să mai vorbesc despre obiecte; vreau să vorbesc abstract, să fiu poet
inteligent și dibaci. Să simt culorile
în pași de dans contemporan. Să-mi
plesnească violetu-n suflet și-n secundă.
Vreau să gândesc divinitatea și s-o
definesc în cuvinte pompoase.
Voi dovedi sacrul ce-mi picură între idei
și voi lăsa descrierile concrete pentru idioți.
Am zdrobit diferența dintre viitor și trecut
născându-mă și unificând prezentul în mine.
Pălmuiesc moartea și-o împing în necunoscut.
În mine zace istoria umanității și sensul
dintre particule. Eu sunt exteriorul meu și
muzica este arhitectul existenței fericite.
Voi defini dragostea într-un alt cuvânt
care nu există și pe care nu-l voi scrie acum.
Sunt important și privesc dincolo de realitate,
în idealul faptelor care se petrec simultan.
Cunosc haosul și gândesc starea de dinainte
să te naști. Experimentez limitele infinitului
și scuip disprețuitor peste orice semn de întrebare.
Sunt om numai pentru că oamenii mă văd așa,
învelit într-un trup vulgar cu mușchi, …