Treceți la conținutul principal

N-am apucat să mor

Mi-a zâmbit catastrofal traversând strada. I-am zâmbit înapoi ca un bețiv reverențios ce eram. Cred că aveam douăzeci și trei de ani. Cariile îmi dictau propoziții mari, metafore zdrobitoare, atitudini galante și atingeri ușoare. Ochii ei erau pierduți într-un taifun al dezorientării și al tristeții. Liniștea îi era într-o muzică pe care încă nu o auzise. Femeia nu știa să iubească, așa că am scormonit printre mucuri de țigară și cutii goale de bere, scoțând de acolo copilul să-l las la joacă. Copilul care eram a ieșit schilodit, murdar și bolnav, dintre mormanele de gunoi și s-a blocat în zâmbetul femeii care nu avea habar cum să iubească. Ea l-a văzut și a demarat înapoi în vârtejul vieții ei, întorcându-se de mână cu fetița care fusese. Și ne-am tot jucat de-a mama și de-a tata până când femeia a învățat să iubească. A auzit muzica pe care trebuia s-o audă, a luat fetița și s-au evaporat într-o poveste de dragoste care m-a călcat în picioare.
Cu două părți carne și-o parte gunoi, alternativele erau puține. Mă aflam exact în sensul degradării. Eu eram sensul degradării. Vedeam înțelesurile cuvântului prin mine însumi, cadavru viu al unei vieți în care a dictat hazardul. Mă aflam în pragul unei uși dincolo de care, într-o sală încăpătoare, stătea expus trecutul meu iremediabil. Opera de artă care ajunsesem; maestrul propriei mizerii. Artistul gunoaielor, muza diavolului. În sala ce găzduia expoziția trecutului meu, am avut prilejul să contemplu asupra mai multor lucrări sculptate în piatra moale a inconștienței. Deasemenea am putut întrezări și sculpturi în prostie, în suficiență sau în aroganță. Opere de artă al căror înțeles îl purtam cu mine ori de câte ori mergeam să-mi cumpăr țigări sau alte alimente. La ieșirea din sală era așezat un cazan imens de aur, pe jumătate plin cu vomă. Gravitația s-a evaporat pentru câteva secunde și tălpile mele s-au desprins de plăcile de marmură; mă vedeam plutind incontrolabil către cazanul cu vomă. De la înălțimea la care eram, vedeam și cea mai amplă dintre expuneri: o lucrare grotescă de dimensiuni copleșitoare sculptată în piatra răutății pure.
Ca și când un deget divin a apăsat pe un buton, gravitația și-a reintrat în drepturi și eu îmi primeam botezul tinereții mele. Pe măsură ce voma îmi mânca gambele și apoi torsul, sala trecutului meu se pulveriza în propria-mi memorie. Cumva știam că n-am să mai văd niciodată acele lucrări. M-a înghițit cazanul de aur sugându-mi trupul către măruntaiele lui. Era o dimineață fantastică și eu încercam să nu mă înec în voma galben-verzuie care îmi intra în nas, în urechi și care îmi ardea pielea. Era crepusculul vieții mele; forțe nebănuite mă întorceau în toate felurile și-mi mutau picioarele în locul mâinilor și urechile în locul penisului. Bucăți de carne și oase se tot învârteau în dreptul ochilor mei și realizam în timp ce-mi simțeam carnea arzând că erau propriile mele oase. Am vomat și eu în tot vârtejul ăla. Am urlat neputincios și-am cerut îndurare. Am plâns și am urinat pe mine de frică. N-aveam altceva decât să mă las. M-am lăsat luat de tot ce trebuia să mă ia și-am început să râd cu poftă.
Din fericire, jocul gravitației nu încetase. Am simțit cum o energie bizară mă ridică de ceafă în sus, ca pe un pui firav de pisică. Când picioarele mele au trecut de buza cazanului gravitația a intrat din nou în joc și m-am prăvălit pe marmura rece, absolut extenuat. Am ridicat privirea și sala în care era oferit privirilor trecutul meu, nu mai avea nicio lucrare expusă. Doar un scaun în mijloc și câteva blocuri de pietre necunoscute. Cu greu m-am prins cu mâinile de marginea cazanului de aur și m-am uitat înăuntru să văd încă o dată iadul de unde scăpasem. Cazanul era acum plin cu apă curată și rece ca diminețile munților. Mi-am spălat fața și capul; auzeam cântând picăturile care îmi fugeau prin barbă înapoi în cazan. Am mers în sală, m-am așezat pe scaun gol pușcă -cum eram- și am început să gândesc.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Repetitiv

Pornește, te rog, motoarele unei iubiri mecanice. Dereglează-mi toate credințele spunâdu-mi cuvinte pe care le voi uita. Înfige-mi un zâmbet în suflet și lasă-l acolo să-mi înflorească ființa. Voi susține etern că nu am nevoie de dragoste, precum un sărac demn care nu acceptă mila. Lasă-mă să simt că te vreau. Pleacă. Întoarce-te și pleacă iar. Îmi voi plimba palmele pe trupul tău citindu-te în Braille-ul dragostei mele. Am să te văd cum nimeni nu te va mai vedea niciodată. Îți voi arăta poarta dincolo de care vom trăi milenii comprimate în secunde. Nu are nimeni nevoie să oprească timpul, când timpul însuși va deveni singura logică a dragostei noastre mecanice. Putem să ne mințim că am fi nemuritori și să ne facem planuri care să ne verse zâmbete pe buze. Pe buze voi lua toate capitolele existenței tale. Te voi cunoaște atât de bine încât vei fugi. Îți voi citi viața din carta tipărită de privirile tale.  Mecanic, precum un cititor dependent. Lasă-mă să-l deduc pe Tolstoi din spatele…

Poezia care și-a pierdut titlul undeva în ea însăși

Te iubesc invariabil, cât tot universul care este, de altfel, în expansiune. Te iubesc matematic, precis, la virgulă. Sau la virgulă se cheamă că te iubesc literar? Te iubesc cu neologisme, cu arhaisme și aer de munte, cu paronime și antonime. Te iubesc muzical, cu arii, (alt soi de dragoste matematică) cu simfonii și balade. Te iubesc în imagini vii, năvălind erotic, prin mine și, firește, mai ales prin tine. Te iubesc în conflict, în adulter, în greșeală, în lacrimi, în ură, în păcate, în inestetic și-n regret. Te iubesc în tinerețe, în rațiune, în nebunie, în copilărie,
în bătrânețe și-n moarte.

Infatuare

Nu vreau să mai vorbesc despre obiecte; vreau să vorbesc abstract, să fiu poet
inteligent și dibaci. Să simt culorile
în pași de dans contemporan. Să-mi
plesnească violetu-n suflet și-n secundă.
Vreau să gândesc divinitatea și s-o
definesc în cuvinte pompoase.
Voi dovedi sacrul ce-mi picură între idei
și voi lăsa descrierile concrete pentru idioți.
Am zdrobit diferența dintre viitor și trecut
născându-mă și unificând prezentul în mine.
Pălmuiesc moartea și-o împing în necunoscut.
În mine zace istoria umanității și sensul
dintre particule. Eu sunt exteriorul meu și
muzica este arhitectul existenței fericite.
Voi defini dragostea într-un alt cuvânt
care nu există și pe care nu-l voi scrie acum.
Sunt important și privesc dincolo de realitate,
în idealul faptelor care se petrec simultan.
Cunosc haosul și gândesc starea de dinainte
să te naști. Experimentez limitele infinitului
și scuip disprețuitor peste orice semn de întrebare.
Sunt om numai pentru că oamenii mă văd așa,
învelit într-un trup vulgar cu mușchi, …